Singurătatea la munte - Turul din 2015

      2014 a fost un an sub semnul victoriei. Victoria rațiunii asupra impulsivității, a plănuirii atente asupra plecării în pripă, a antrenamentului asiduu asupra încrederii oarbe în forța proprie. În 2015 am trecut la alt nivel. Mi-am diversificat turele. Am fost de 2 ori la mare cu bicicleta în jurul perioadei de 1 Mai. M-am antrenat mai mult ca niciodată. Am fost prin cele mai proaste drumuri din jurul orașului, ca să nu mă mai surprindă nimic. Am adaptat Tractorul la noile cerințe de viteză, suplețe și practicalitate. A căzut prima oară sub pragul de 20 de kilograme. Totul a dus la cel mai frumos an de pedalat al meu de până atunci.

     Traseul a fost foarte special pentru mine. Odată găsită formula potrivită pentru tururi reușite, începusem să visez cu ochii deschiși la trasee noi, frumoase, locuri încă nevizitate, locuri dintre care pe unele voiam să le văd din copilărie. Mi s-a deschis poarta către țară, și nu știam încotro s-o apuc. M-am gândit să pun cât mai multe obiective pe hartă, inclusiv din cele ciudate, de nișă, necunoscute sau chiar de regulă ocolite, și să croiesc un traseu între ele. Asta a însemnat desigur, printre altele, o nouă tentativă de a ajunge la Obârșia Lotrului după cea din 2010, apoi Alba Iulia, Cheile Turzii, Cheile Vălișoarei, Apusenii și satele lor stranii și depopulate, ceva din numeroasele exploatări miniere din zonă, Sarmizegetusa, Hunedoara, și ceva creastă montană, după câteva tentative nereușite. Nici vechea dragoste, biserica fortificată săsească, n-avea să rămână de izbeliște. Am construit un tur doar al meu, al dorințelor mele, în care n-aveam nevoie de nimeni, de părerea nimănui, de prezența nimănui. Poate așa, m-am gândit eu, mă pot elibera de nevoia asta de a umbla cu orice preț, de a dormi din nou în vechiul meu cort, în bătaia vântului, pe iarbă, piatră, pământ sau orice altceva se nimerește să fie acolo când îmi așez cortul.

     Scriind totul acum, cinci ani mai târziu, realizez cu regret că n-am avut la mine camera potrivită, și trebuie să trec practic toate pozele prin mână ca să se poată citi în ele scenele de la momentul respectiv. La fel de multă muncă a fost și pe drum, fiindcă aparatul insista să facă totul prost, să nu nimerească tonul, saturația, expunerea sau focalizarea, uneori chiar toate patru odată. Așadar, dacă postările au un ritm cam lent, e din cauză că a șterge praful digital de pe mii de poze nu e puțin lucru.

     După două săptămâni de umblat, ajuns la Severin, mi-am dat seama că n-am nici cea mai mică intenție de a mă opri, dar angajamentele sunt angajamente, și concediul a ajuns la capăt. La sfârșitul lui septembrie 2015 s-a încheiat turul. De Anul Nou însă deja aveam pregătit traseul pe 2016, documentat în totalitate, și calendarul turelor și-al antrenamentelor pentru următoarea perioadă pregătit. Cu cicloturismul, boala e grea, iar suferința lungă.

     Întreaga poveste, în săptămânile care urmează...