Petre şi Tractorul

     Stau pe treptele foișorului, în inima Prăpăstiilor Zărneștiului, și beau câteva guri de apă cu pofta omului care a urcat în fugă până aici, nu la pas, cu zeci și zeci de opriri. Mă uit cu regret la piatră, la brazi, la paltini și la toate celelalte specii de copaci, gândindu-mă că nu voi mai vedea asemenea locuri o vreme. Ceva mă împiedică să mă bucur de turele scurte. Nu pot să mă urc cu bicicleta în tren sau în mașină, să merg undeva unde să pedalez câteva ore, pe urmă să mă întorc în oraș. E un element de risipă la întregul gest care nu îmi place. Prefer, cu tot praful, cu noxele și pericolele care vin la pachet, drumurile pe lângă București pentru ture scurte, chiar și în weekend. Așa că atunci când pornesc la câte un tur cu bicicleta obișnuiesc să înghesui atât de multe lucruri că uneori mai trebuie să renunț la o parte din ele, altfel la un moment dat mă doboară, devine epuizant. Dacă mi-a lipsit ceva în tururi, a fost spontaneitatea. Probabil și din cauză că o săptămână pe drum e prea puțin timp ca să-l lași la voia sorții sau să-l prăpădești pe drumuri aglomerate și anoste. Ceva mai multă spontaneitate ar fi atenuat senzația de program, de contratimp.

     Vineri, 19 septembrie. Culmea, nu am dormit chiar neîntors. M-a bucurat să dorm curat, fără să am toate hainele trase pe mine de frig, dar patul a fost prea moale față de izoprenul pe pământ, care a ajuns să mi se pară cea mai comodă suprafață de dormit pentru mine. N-aș fi crezut, eu fiind pretențios la condițiile de somn. Din păcate, nu am de ales nici în noaptea care vine, fiindcă spațiul culoarului Rucăr-Bran e populat și e greu să găsești un loc de campare unde să nu te deranjeze nimeni, să nu auzi zgomot de șosea toată noaptea sau să nu te caute niște animale în cort. Oricum, după păcăleala de aseară, vreau neapărat să mănânc mâncare caldă seara, și mi-ar fi mult mai simplu dacă aș face-o după ce mi-am lăsat bagajele undeva, nu inainte de a căuta loc și a pune cortul.

     Părăsesc schitul de maici cu muzica religioasă emanând delicat din boxe mici, împrăștiate prin toate clădirile, ca să văd schitul rupestru. Conservat printr-o construcție de lemn neobișnuit de interesantă și de gândită pentru o structură de protecție, carcasa de lemn este o atracție în sine prin felul în care urmărește relieful, simplificându-l la suprafața sa poligonală, redusă la esență, apoi fragmentată în ritmul constant al căpriorilor de lemn, întrerupt doar la intrare. Trec pe lângă proprietarul motocicletei de afară în drum spre structura de lemn, angajat într-o discuție îndelungată cu alt bărbat despre Imperiul Bizantin și influența sa asupra teritoriilor românești.

     După o masă de prânz din nou sărăcăcioasă în pădurea de lângă Cincșor, într-o zgârcenie spartană, parcă inspirată din austeritatea luterană cu care am tot avut contact în ultimele zile, plec mai departe din nou, cu la fel de puțină vlagă ca atunci când m-am întins pe frunzele uscate ca să mănânc. Mai am nevoie de un pic de timp, să intre glucoza în sânge. Până atunci, însă, și până la reintrarea în ritm, va urma cel mai probabil o jumătate de oră dificilă.

     Ajung la asfalt, în final, și fac dreapta pe DJ105, spre Cincșor. Merg ceva, până când simt la un moment dat că sunt urmărit. Mă uit în spate, văd 2 bicicliști. Mă simt destul de nesociabil după urcările din prima parte a zilei, care mi-au topit energia aproape complet. Sunt pe foaia mică, nu am schimbător față, mi-e greu să schimb din mers acum. Nu am cum să merg mai repede. Cu câțiva kilometri înainte de Cincșor mă prind din urmă. Sunt doi puștani din Cincu, merg "la Voila, la gagici", fiindcă sunt gagici frumoase în Voila. Mai schimbăm câteva vorbe până ajungem în sat, când eu opresc la biserică și ne despărțim, urându-le succes. Au pornit ca din pușcă. Acum știu ce motivare să-mi găsesc atunci când sunt terminat și picioarele nu mai vor a se mișca.

     Joi, 18 septembrie. Ziua 5. Vântul destul de violent de peste noapte s-a liniștit de dimineață. Mă trezesc la răsărit, la fel ca-n celelalte zile. Aseară mi-am ales locul de cort în spatele unui copăcel, fiind expus vântului și foarte vizibil pe coama dealului. Nu am văzut mare lucru până să ies din cort, când am fost întâmpinat de unul din cele mai frumoase răsărituri pe care le-am văzut. Peste tot în jurul meu sunt dealuri frământate cu o regularitate ciudată, scoțând capetele din ceața rece dinspre est ca o turmă de oi abia trezită din amorțeala matinală. Spre sud văd curtina masivă a Făgărașilor, cu colțuroase creneluri zdrențuind ceața și frigul și înălțându-se parcă văzând cu ochii. Încă de la Racoș, după traversarea Perșanilor, mă urmăresc, străjeri atemporali peste un ținut unde timpul curge pe lângă, nu peste el. Azi voi pune din nou mâna pe iarba lor, voi simți pietrele colțuroase din nou sub roți și mă voi uita o ultimă dată înapoi așa cum m-am uitat prima oară peste ei acum 2 ani, după o zi întreagă de luptă pentru cucerirea meterezelor stâncoase de pe versantul sudic al Transfăgărășanului. Atunci eram la poartă, dormind o noapte aproape de stele, arătând că sunt vrednic de intrarea în Terra Ultrasilvana. Azi voi fi la poartă, pe picior de plecare.