Ziua se apropie de sfârșit. Soarele coboară ușor după munți și inundă pădurea cu lumină aurie, caldă. Mi-e foarte greu să-mi continui drumul, îmi vine să mă opresc undeva, sub un brad, și să mă uit la astru cum coboară sub orizontul vălurit, cufundând văile în negura de cerneală a nopții, să aud păsările și greierii cum amuțesc, să mă cufund în liniștea întunericului și în zgomotele distante, nocturne, ale pădurii.

     Odată cu urcarea în Pasul Boncuța părăsesc firul Telejenelului. Drumul, în continuare, îmi arăta traseu spre Muntele Roșu, de 8 1/2h. Muntele-și trage numele de la rododendronii care-l acoperă în mare parte și înfloresc în iunie. În apropiere este și stația cu același nume a înregistratorului seismic, aparținând INFP, ceea ce-mi aduce aminte de cât de aproape sunt acum de zona cea mai activă seismic din țară, Vrancea.

     Știam că urmează ceva urcare așa că n-am mai verificat altitudinea la care sunt. Mă așteptam să dureze o jumătate de oră, dacă nu mai bine, dar n-a durat decât vreo 10 minute. Imediat după pas, însă, începe altă lume. Nu se mai vede nicio construcție în afară de niște stâne depărtate, în schimb e plin de cai, oi și vaci. Îmi revine în minte ce-mi spuneau cei 2 ciobani de la stână de lupi pe creastă, și mă gândesc ce ghinion ar fi trebuit să am ca să mă mănânce lupii pe creastă, când aici jos, în confortul și belșugul pădurii, sunt o groază de animale mult mai "accesibile" decât mine.

     După pas - euforie! O coborâre în viteză, pe tipul meu preferat de drum, e fix ce voiam acum, la sfârșit de zi. Curbe, îngustări, lățiri, crengi joase, șleauri, niciun obstacol nu mă face să strâng frâna sau să încetinesc în vreun fel. Aripa spate plesnește cu furie roata spate, dar nu-mi pasă. Să se rupă, să cadă, să facă ce-o vrea! Pe coborâre deja nu mai văd soarele, și-n vânt și viteză sunt doar într-o cămașă subțire de in. Când trec podul peste Strâmbu și ajung la confluența lui cu Buzăul deja sunt înghețat tot, nu-mi mai simt mâinile, degetele sunt roșii. Mă opresc un pic să-mi recapăt temperatura normală. De aici mai am cam o oră de lumină, și doar câțiva kilometri de parcurs în ușoară coborâre, așa că nu mă mai grăbesc.

     Ajung și la drumul către Urlătoare și încep să urc. O nimica toată, m-am odihnit, m-am răcit pe coborâre, e vremea să mă încălzesc din nou. N-apuc să urc prea mult că mă opresc. Văd 4 câini ciobănești uriași care traversează lent drumul în fața mea. Vântul bate din față și de sus, așa că nu mă miros și sper să meargă mai departe fără să mă bage în seamă. Au chef de hârjoneală între ei. Unul mă vede și începe să latre. Pe urmă altul. Încă unul. Se plictisesc repede când văd că nu-i bag în seamă. Și-au făcut norma pe azi. La cât de plictisiți sunt, cred că n-au văzut picior de lup. Unul singur mai insistă, dar până la urmă pleacă după ceilalți.

     În timp ce urc mă depășește o mașină de Brașov. Ajung mai sus și văd câteva mașini Mai e o mână de oameni prin jur, fac poze, se uită, mănâncă. Opresc și eu la un tomberon și îmi arunc gunoaiele. Merg mai departe, mirat de faptul că nu aud altceva înafară de susurul râului, care nu e foarte vioi, și freamătul pădurii. Mai merg un pic și văd ceva roșiatic, o râpă, în stânga, care arată ca o alunecare de teren.

Am prins-o cum puțini o prind probabil, cu un debit atât de mic, că și râul ăsta anemic pe care îl alimenta o acoperea ca zgomot. Vreo 4-5 firișoare de apă întinse abia udau stâncăraia roșie, care la cât de mare era părea că a văzut torenți la viața ei. Mi-am ales momentul prost s-o vizitez, din păcate. Mă întreb cum ar fi arătat și sunat cu șuvoaie curgând, toată valea răsunând. Încerc să fac o poză cu sunet, dar fix atunci mașina de BV dă drumul la o prostie de melodie la volum maxim, cu toate ușile deschise, parcă anume să ne enerveze pe cei câțiva rătăciți care ne nimeriserăm acolo la apus, încercând să vedem ceva frumos. Tot drumul mă ridicasem ușor, ușor, deasupra problemelor de zi cu zi, dar acum tocmai fusesem trântit violent de realitatea faptului. Am uitat în ce țară umblu. Am uitat de frustrările orașului, ale "civilizației". Mă pregătesc să plec, fiindcă am văzut și am auzit ce am vrut și ce n-am vrut. Le arunc o privire celor doi din mașină. N-am vrut să deschid gura, știam ce aveam de zis. Cu tot cu ochelarii de soare pe față, mi-au citit ideea imediat și au oprit muzica. Până am plecat.