Aud parcă, foarte depărtat, un țipăt. Aud vrăjitoarele de la Urlătoarea cum mă cheamă, ca niște sirene, să-mi umplu bidoanele din apa izvorâtă de-acolo, s-o beau, să rămân pentru totdeauna aici. Totul mă trage să stau. E semmnul că trebuie să plec mai departe.

     Mă îmbrac, îmi strâng toate bagajele și mă duc jos să mănânc. Încă mi-e frig, că venind dintr-o cloacă de oraș care se coace la câmpie am rămas cu senzația că vara e cald în toată țara. Găsesc într-o sală de mese pustie, cu scaune și mese mari, de lemn, un ulcior cu lapte cald, pâine, legume proaspete și câteva feluri de carne, toată gătită, nu mezeluri. Mănânc înfometat tot, dar cel mai mult îmi plac niște chiftele afumate, mari cât nucile, și aidoma lor de tari, că-ți crăpai dinții-n ele. Vine și proprietarul între timp, și mai stăm de vorbă despre drumul de ieri, drumul ce urmează azi, și despre unde au mai umblat oaspeții precedenți. Îmi spune de puzderia de poteci și drumuri care urcă în munți, de rezervația Tigăile Mari, cea mai semnificativă rezervație de turnuri de piatră din Carpați, și că se fac sărbători sus pe platou, că lumea urcă cu mașinile, atât dinspre Slon cât și dinspre Vama Buzăului. 6 August e ziua comemorării eroilor la cimitirul de pe creastă. Deja sunt destul de sigur că aș fi izbutit urcarea și aș fi ajuns la Vama Buzăului ieri în timp util, dar contrar firii mele refuz să mă mai las măcinat de regret. Întorc discuția la drumul ce urmează și aflu că drumul spre Brașov prin Dălghiu e în regulă, că se face cu 4x4, dar că nu e prea prost.

     Termin de mâncat și vin cu bagajele din odaie ca să le pun pe Tractor. Asamblez totul cu greu, că  e un coșmar de curele și bretele sistemul de bagaje pe care îl las mereu pe ultima sută de metri, și fac o mică inspecție tehnică. Ieri am coborât fără nicio rușine din pasul Boncuța, și monoblocul-articulație pentru basculă are obiceiul să se desfileteze când ți-e lumea mai dragă. Totul e bine până când ajung la roata spate. Văd că una din spițe intră în jantă fără să se vadă și niplul în care e înfiletată. Curios. Mă uit mai jos pe spiță și văd că s-a rupt la cot, în butuc. Perfect!

     Ptiu! Toată ziua de ieri, chiar și pe urcări, auzeam bolovani care loveau janta, spițele și chiar discul de frână din spate, fără să pricep prea bine cum se întâmplă asta. Ori am luat unul din bolovani bine, ori a fost vorba de una din multele gropi și șanțuri inevitabile de pe coborâre, luate în viteză. E și pe partea cu pinioanele. Nu am la mine ce-mi trebuie ca s-o înlocuiesc nici dacă aș vrea, din cauza asta. Știu că n-am exagerat, însă, fiindcă spițele sunt nichelate, au cel puțin 10 ani, și le-am plimbat pe multe biciclete și prin condiții foarte vitrege. Zgârcit fiind, nu le-am schimbat, deși erau corodate unele și știam că se pot rupe. Verific roata. Nu e prea strâmbă. Janta e o Beretta înaltă, grea și tare, luată de pe un First Bike monstrus de greu al unui amic, fiindcă sunt înnebunit după roți mari și cu secțiune înaltă. Acum probabil plătesc polița, cu o jantă mai scundă și mai flexibilă un pic poate aș fi scăpat. Am și muncit o groază să spițez roata, e atât de rigidă ca unele gâlme nu le pot îndrepta nicicum. Probabil mergea și cu jumătate din spițe făcută.

     Îi spun proprietarului, care, foarte săritor, se oferă să mă ducă cu mașina, să meargă să-mi aducă spițe din Brașov sau să găsească pe altcineva cu mașină să mă ajute. Îi mulțumesc, dar din fericire nu e nevoie, merge și fără mai multe spițe. Iar îmi pierd din încredere. Hotărăsc să nu merg prin Prejmer, cum era planul inițial, ci s-o iau prin Brașov ca să înlocuiesc spița. Nu aș fi avut timp să fac roata și să mai opresc la Prejmer, Hărman, Bod, Feldioara și Rotbav ca să văd bisericile fortificate. Am pierdut și ocazia revizitării Văii Zimbrilor, sanctarul de zimbri din apropiere.

     Cu Prejmer am istorie, fiindcă am mai fost de 2 ori și de fiecare dată am ajuns imediat după ce se închisese. Acum nu mai reușesc nici să ajung acolo, e un blestem. Sau un motiv de revizitare. Meditez câteva minute în spatele pensiunii, pe malul Buzăului, la posibilele mișcări. Atât de preocupat am fost cu tot felul de banalități ca mâncatul, dormitul, spălatul și spițe rupte că am și uitat unde sunt. Ascult un pic glasul râului. Îmi dă răspunsul. E vremea să plec. Îi mulțumesc proprietarului, încalec tractorul și părăsesc pensiunea Bastion, traversând din nou imaginara incintă fortificată, ieșind prin barbacană, pe sub hersă, traversând podul rabatabil și ieșind în drum.

Cu pădurea-n fundul curții și cu râul pe lângă casă...