La munte, cu cât te apropii mai mult de vârf, cu atât mai depărtat pare. Nici nu se vedeau munții de unde am asamblat tractorul de dimineață, dar acum par și mai departe decât atunci. E aproape ora 3 și eu mai am 2-300m altitudine de recuperat până în golul alpin, pe urmă încă ceva. Încep să mă simt în criză de timp. În septembrie, la ora asta, trebuia să fiu cam la jumatea drumului ca să fiu sigur că am timp de poze, de cazare, de mâncare, fără să cinez la miezul nopții. Mai mult de atât, momentan mă îngrijorează apa tot mai puțină. Poate găsesc ceva mai sus, în pas.

     Tabla Buții. Cetatea a dat numele pasului prin tablele ștanțate puse pe butoaiele cu marfă când erau trecute prin vamă. Cetatea a funcționat vreo 5 secole, între sec. XIII și XVIII, în istoria ei fiind atacată în repetate rânduri de cete de năvălitori și mai târziu de turci, ultimii trecând în 1828 într-o campanie eșuată de prăduire în Transilvania. Declinul cetății a început în 1700, cu mutarea vămii în vale, în Vama Buzăului, cetatea rămânând doar punct de trecere a frontierei. Pasul își pierde apoi importanța ca punct de trecere spre sfârșitul secolului XVIII, când se deschid noi puncte de trecere a munților prin pasul Bratocea-Săcele și mai târziu pe Valea Buzăului, pe la Siriu.

     Conform cronicii Szekely oklevéltár, păstorii români foloseau plaiurile din jurul trecătorii din vechime, ocolind punctul de graniță pe multele poteci dimprejur, cunoscute doar de localnici, pentru a face comerț ilegal cu locuitorii din Buzăul Ardelean. Dincolo de munți, sașii, secuii și românii locuiau în sate mixte în care nu se înregistrau conflicte etnice între cei cu același statut social, deși românii intrau ocazional în conflict cu nobilimea maghiară, în special către sfârșitul sec. XIX. Diferențele etnice, așadar, nu au contat în zonă multă vreme, comerțul ilegal nefiind posibil fără colaborarea transfrontalieră.

     Am fost foarte surprins să găsesc o fântână u cumpănă aproape în vârf de deal, la vreo 200m sub altitudinea de gol alpin, într-o zonă expusă vânturilor. Alerg spre ea. Are apă. La un metru și ceva sub nivelul drumului doar. Cât m-am oprit să umplu bidoanele, a apărut între timp un om de pe unul din drumurile dinspre Slon. Văzând un jgheab pentru animale lângă fântână, întreb dacă e bună de băut apa sau e doar pentru animale. De obicei întreb asta la fântâni, după ce am văzut în repetate rânduri și în mai multe locuri că bunarele încetează să mai aibă apă de băut, în special în verile uscate. Îmi spune că e bună, din fericire. Parcă înrudit cu omul care m-a ajutat lângă Lipănești, e și el numai un zâmbet. Mă întreabă dacă am venit și eu la maratonul ăla, fiindcă am venit un pic cam târziu. Am văzut și eu panglici de marcaj atârnate în copaci pe drum dinspre lac încoace, ce-i drept, dar nu credeam că sunt atât de recente. Era vorba de Cheia MTB Challenge, dar la momentul respectiv habar n-aveam.

     Că tot am dat de un om de-al locului, întreb de drum mai departe, spre cimitir și dincolo, până-n Vama Buzăului. Zice că-i prost drumul, greu și mult de urcat, dar că se poate, cu 4x4. N-am cum să am atâta tracțiune nici dacă mă dau jos de pe tractor, dar mă descurc eu cumva. N-avea expresia unui om căruia să i se pară improbabil să reușesc traversarea, așa că nici eu nu m-am îngrijorat. Îmi iau rămas bun și-mi continui drumul, un ciot de urcare peste ce pare să fie ultimul deal înainte de creastă. În moentul ăsta eram aproape de ora 3, iar pe hartă pe la jumatea drumului. Chiar dacă aveam o urcare grea înaintea-mi, mai erau doar 8km până în vârf, după care urma coborâre, la capăt așteptându-mă o cameră rezervată și o masă caldă.

     Nu mi-a luat mult după ce am plecat și iluzia drumului drept a dispărut. Văi ascunse vederii de pe deal mi-au dat niște coborâri fulgerătoare urmate de urcări abrupte, scurte, chinuitoare. Gropi mari, bolovani mari alunecând pe pietriș odată cu mine și tractorul. Pantele mari sunt de o mie de ori mai grele când aluneci și te împleticești în fiecare piatră pe care nu o poți ocoli, fiin prea preocupat să rămâi vertical. Fac puțin peste 2 km și trec de altă intersecție cu un drum dinspre Slon, folosit mai mult de mașini. Trec vreo 2 în trombă, să nu rămână spânzurate pe pante, și mă umplu din cap până în picioare de praf.

     Pe aici încep și stânele. Văd că am făcut mai mult de la fântână până aici decât speram. Trag pe dreapta la chemarea a doi ciobani la marginea drumului, opriți cu mașina de teren lână stână. Mă întreabă, cu o curiozitate în care se citea puțin îngrijorarea, încotro mă îndrept. Când le zic încotro mă-ndrept, îmi spun că drumul e prost, foarte abrupt, că mai am până la cimitir cât am făcut de la Drajna până aici (ceea ce știu după hartă că nu e adevărat, dar îndoiala deja își înfipsese ghearele în mintea mea). Când le zic că ultimul kilometru mi s-a părut prost deja, ei izbucnesc în râs, spunându-mi că e mult mai rău mai sus. Îmi recomandă să trec cât mai repede, și dacă mă prinde noaptea să nu aprind focul, fiindcă bântuie lupii. Chiar și pe creastă? Da cum să nu! Dacă ei, care îngrijesc oile aici, zic asta, atunci așa o fi. Se citea pe fața lor că vorbeau serios. Nu am de gând să înnoptez pe creastă, dar cert e că e trecut de 3 și n-am ajuns la partea grea încă. Nici coborârea pe înserat sau întuneric nu e mai fericită, dacă partea transilvană a trecătorii arată la fel ca aici.

     Mă gândesc că cel mai precaut e să mă-ntorc. Îmi spun de Valea Stânii, să mă întorc la răscrucea la care mă mândream acu vreo oră și ceva că am luat-o pe drumul mai greu și să cobor la firul apei, să urc pe vale până în Pasul Boncuța. Carevasăzică, ajung la una din variantele de rezervă. Nu-mi place. Mă întorc din drum în prima zi. Am început prost. Se putea și mai rău. Puteam să n-am șurubul la începutul zilei. Probabil plecam cu o sârmă sau un băț de lemn în loc, ceva. Le mulțumesc, fac cale-ntoarsă și cobor imediat fiecare metru de drum prost pentru care m-am luptat mai devreme.

     Abia fac 500m că sunt scos din amărăciunea întoarcerii din drum de un clănțănit enervant în spatele meu. Mă opresc și inspectez tractorul. Văd că s-a rupt prinderea aripii spate de cadru. Pesemne că la unul din gropanele sau bolovanii luați la coborâre am ajuns până aproape de capătul cursei pe amortizorul spate. Știam că l-am proiectat la limită, că la cursa maximă a amortizorului nu mai e loc și de aripă în cadru, dar m-am gândit că am suficientă cursă. Poate trebuia să cresc presiunea în platforma hidraulică, sau să folosesc un arc mai tare. Măcar să fi crescut pretensionarea un pic. Eram dezamăgit de ratarea drumului pe creastă, a cetății de vamă și a cimitirului, dar acum sunt de-a dreptul nervos. Trusa de scule e la fundul unei genți. Prind aripa cumva, cu o curea elastică. Acum pleznește roata la fiecare hop, dar n-am ce face pe moment. În Vama Buzăului probabil o arunc.

     Ajung repede la o scurtătură care intră pe drumul spre vale. Arată a drum de TAF sau a viroagă făcută de scurgerile de pe versant. Mă gândesc că n-are ce să se întâmple cu mult mai rău, probabil că am luat totul din sacul cu ghinioiane azi. Încep să cobor. După câteva zeci de metri drumul ia o curbă în orb și începe să coboare abrupt. Mult mai abrupt. Din laterală vine un pârâiaș care traversează de mai multe ori drumul. Totul devine ud și alunecos. Deja devine imposibil să frânez cu roata spate, complet lisă. Pierd tracțiunea la fiecare atingere a frânei, la fiecare mișcare puțin mai amplă de ghidon. E o minune că rămân pe Tractor. Drumul e tot mai bolovănos, rupt de ape și abrupt. Totul se sfârșește brusc la ultima traversare a pârâului, panta se aplatizează și reușesc să opresc în siguranță.

Verticalitatea niciodată nu se citește în poze, ar a fost al naibii de abrupt. M-am ferit cât m-am ferit, dar tot în vale am ajuns până la urmă.

     Cu inima venită la loc, mai cobor ceva și ajung pe malul Telejenelului. Atâta muncă de la lac până aici. Nici dacă știam n-aș fi putut ajunge mai ușor, fiindcă versanții pe lângă lac sunt abrupți, nu puteam merge la firul apei până aici decât cu barca. Cred. Prea târziu acum, oricum. De ce îmi era frică n-am scăpat. Cu doar câteva zile înainte de plecare, planul era să traversez prin Valea Doftanei. Nu reușesc să ajung pe creastă nici în turul ăsta. Dezamăgirea îmi trece repede, din fericire. Valea e sălbatică, drumul e destul de ud în prima parte, și vegetația aproape sufocantă în jur. Parcă n-a mai fost umblat de multă vreme drumul ăsta.

Dacă sus, pe coama dealului, mă dureau ochii de la lumină, aici e de-a dreptul întuneric. Îmi vine să trag cu urechea după lupi, măcar să știu c-am scăpat de-o primejdie evitând creasta.

Lumina începe să-și schimbe culoarea. Era spectaculos pe creastă, dar cred că am făcut alegerea corectă. Uneori nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ce simt atunci când îmi bate soarele din nou pe față când merg printr-o vale răcoroasă.

Mai târziu apar niște poienițe, iar pe ele căsuțe, mai întâi abandonate, apoi locuite, pe urmă pensiuni răzlețe și într-un final grupuri de case. Mi se pare ciudat să găsesc aici case de vacanță, pe un drum care mi se pare dificil de parcurs, într-o zonă inaccesibilă. Pe unde am venit eu nu poate să urce sau să coboare nicio mașină fără s-ajungă în râu cu roatele-n sus. Cu toate astea, din direcția opusă vin din când în când mașini, unele mergând destul de hotărât. Mă întreb cum ajung ei la baraj, dacă există și alt drum. Văd numere de București, Prahova, Argeș și Buzău, deci nu toti localnici, și fiind duminică presupun că se întorceau acasă măcar unii. Cum n-a oprit niciunul să mă întrebe cum e drumul mai încolo, am presupus că știu ei ceva ce eu nu știu.

Valea e foarte lină și urcă ușor, așa că avansez repede. Încep să mă gândesc că acum, pe la 4 jumate, aș fi fost aproape de Vârful lui Crai, și că pe la 5 aș fi ajuns pe platou sau în zona de coborâre ușoară. Sau poate nu. E mult mai valonat drumul pe creastă decât pe aici. Refuz să mă mai gândesc la cum ar fi fost pe acolo, dar e greu să scap de regret.

Ultima urcare a zilei, în Pasul Boncuța. Las Valea Stânii în urmă cu o cățărare scurtă.