Cu mare dificultate, perspectiva în jur se deschide. Cu mare dificultate din cauză că urc greu, mai bine zis. Panta e ruptă în diferite segmente, unele mai grele, altele mai ușoare. M-am încăpățânat să ajung până la Măneciu-Ungureni cu foaia mijlocie, dar de-aici până la Vama Buzăului e domeniul foii mici. După ce ies din brazi, ajung în niște plaiuri a căror frumusețe cu greu poate fi descrisă în cuvinte.

Iarba, proaspăt "tunsă" de mioare și juninci, te cheamă să te trântești într-însa.

În zonele de deal și de munte, pe coamele expuse, se mai întâlnesc uneori arbori singuri, care de cele mai multe ori sunt afectați de una sau mai multe probleme. Îndoiți de vânt, loviți de fulger, cu rădăcinile expuse sau deformați în vreun alt fel, arborii sihaștri care au ajuns să viețuiască departe de pădure ne arată riscurile traiului în afara colectivului pentru ființele sociabile. 

     Spre deosebire de prezent, când văile prea accidentate sunt excavate, lărgite, sistematizate pentru o trecere mai ușoară a munților, până acum vreo sută de ani trecătorile erau mai des punctele de traversare a reliefului montan, putându-se amenaja mai repede și mai ieftin. Drumul pe creasta munților Tătaru nu e întâmplător, nu e un forestier de azi, de ieri.

     Pasul Tabla Buții e puternic încărcat cu istorie. Unul din motivele pentru care am ales ruta asta spre Vama Buzăului a fost însăși vechea vamă, cetatea de pe creastă, la peste 1300 m, sub Tătaru Mare. Drumul e vechi de peste 2000 de ani, văzând dacii retrăgându-se din fața romanilor, apoi romanii folosindu-l, pe lângă altele, pentru a traversa Carpații în timpul Războaielor Daco-Romane. În Evul Mediu a fost loc de trecere pentru mai toate triburile de migratori, apoi pentru armatele Țării Românești și ale Principatului Transilvaniei, Petru Rareș și Mihai Viteazul. Până în secolul XIX a rămas una din căile principale, dacă nu chiar cea mai importantă, de legătură între sud-estul Transilvaniei și Muntenia.

     Ultimele evenimente majore le-a văzut în Primul Război Mondial, când un Regat al României, cu o armată încă netrecută prin "cantonamentul" cu Misiunea Militară Franceză, trece Carpații într-un avânt patriotic care mai reverberează și azi în cântecele din grădinițe și școli.  La mică distanță de cetate, într-un loc umbrit sub un pâlc de brazi înalți și întunecoși, după un zid jos, șindrilit, zac morții ambelor tabere, de o sută de ani odihnind acolo unde au căzut. Cimitirul Tabla Buții e singura urmă a luptelor care s-au dat în numele vechii granițe de aici. Mulți alții, din cele cel puțin 2 milenii de folosire a pasului, rămân neștiuți, dormind sub brazi, fagi și mesteceni, așteptând să se ridice o piatră și-n numele lor undeva, la marginea drumului, în văzul rarilor drumeți care mai trec pe aici.