Intru în Dălghiu relaxat, mâncat, odihnit, cu un zâmbet greu de șters de pe față. E temperatura perfectă, drumul ideal, oameni puțini, mașini deloc. Condiții ideale de cicloturism. Parcă merită ratarea viaductului de cale ferată de la Teliu, pe DN10.

Un indicator teribil de ruginit de ieșire din Dălghiu. Abia mi-am dat seama că am intrat în el, e atât de permeabil, de împrăștiat, că poți trece prin el fără să ai habar, dacă nu ești atent. Nu găsesc urmele postului vamal, nu văd oameni, nu văd mișcare. Imediat după începe urcarea în Pasul Zizin.

     Urcarea e lejeră și constantă. Când văzusem serpentine pe hartă mă așteptam să fie ceva greu, dar e doar cât să umflu un pic mușchiul, să nu zic că m-am plimbat dimineața asta. Soarele, însă, care părea prietenos în vale, unde bătea vântul răcoros, mă arde aici fără opreliști și-ncep să mă-ncing. Nu mai urc mult și ajung la umbră, traversând un pic de pădure până să ajung la poiană. Opresc. O pauză bine meritată. Parcă chiar nemeritată, de fapt. Au fost niște kilometri superbi până aici. Dacă e să mă iau după cum a decurs ieri, pare că o să plătesc în curând pentru neobrăzarea de a face câțiva kilometri fără incidente. Rearanjez aripa spate pe bagaje, fiindcă din cauza dimensiunii și a curburii nu prea stă bine nicăieri. Am dat ceva bani pe ea, însă, și nu mi-a venit s-o abandonez la pensiune. Mă mai desfăt câteva clipe în liniștea poienii și încep coborârea spre Zizin.

     Nu știu cum reușesc, dar parcă mereu cobor pe versantul mai împădurit și umbrit. Iar mă ia frigul, dar nu contează. Cu Tractorul orice coborâre e nemaipomenit de distractivă. Durează mult mai mult decât credeam, dar ajung în final pe cursul Zizinului. Urmează acum una din părțile mai anoste ale drumului, învârteala pe asfalt prin preajma Brașovului până trec de Măieruș, când ies de pe european și intru din nou pe drumurile care îmi plac mie. Începe să-mi fie foame. O să mă duc să mănânc ceva cât timp mi se face roata în Brașov.

     În afară de 1 camion și vreo 2 ciobani de partea cealaltă a râului n-am văzut activitate pe toată valea. Numai bine, fiindcă știu ce mă așteaptă în Brașov. Într-un final dealurile se fărâmă de tot, orizontul aproape că se aplatizează, și-n față apare Zizin. Ratez drumul care merge pe malul stâng, pe lângă sat, și intru de-a dreptul, la viteză măricică, pe uliță, ca să nu-mi pierd avântul. După nici 10 metri îmi dau seama că am făcut o greșeală. 

     Casele care păreau frumoase și săsești de la distanță sunt de fapt neîngrijite în mare parte sau chiar ruinate. Pe stradă sunt numai țigani, iar forfota de pe ulițe nu este a ocupației, ci a lipsei ei. E prima zi de școală din an, dar peste tot în jur sunt numai copii care bat mingea. Văzându-mă cu o bicicletă ciudată, venind cu viteză, se strâng mulți și încep să alerge și să strige după mine. M-am săturat de țigani, am avut parte de suficiente aventuri pe lângă București cât pentru o viață. Mă chinui să mențin viteza, dar drumul și-a pierdut complet panta după intrarea în sat. Reușesc până la urmă să trec de periferie și să ajung mai în centru. Pustiu, camioane și dube parcate peste tot. Așadar cei care lucrează sunt puțini și slujbele sunt cam aceleași. Văd indicator către Tărlungeni. Ies din sat. Am scăpat!

     Zona cu Tărlungeni, Zizin, Săcele, dar și Hăghig, Araci și alte sate din Covasna sunt cunoscute celor din Brașov care pedalează prin împrejurimi ca fiind pline de țigani, unii dintre ei agresivi. Din 2012 încoace atacarea cicloturiștilor sau bicicliștilor, români sau străini, de către țigani din sate, a ajuns tot mai frecvent publicată. Evenimente, sunt sigur, au fost de multă vreme și continuă să mai fie. În condițiile în care 40% din copiii romi din țară suferă de subnutriție severă, și doar o cincime merg la grădiniță, aproape că poți fi iertat dacă ți se pare că ești atacat din foamea unora, din lupta lor de a exista, ca de un prădător în pădure. Realitatea, însă, e că doar cultura izolaționistă și lipsa de educație generează comportamentul ăsta antisocial. În inima țării, în cele mai izolate sate săsești și apusene, oameni trăiesc cu mai puțini bani și în condiții mai grele, fără să se coboare niciun moment la comportamente animalice, antisociale, mușcând chiar mâinile care le-ar putea aduce un ban, sau în cazul fericit atenția celor care au banii, puterea și voința de a-i scoate din mizerie și a-i aduce în rând cu restul țării. Din cauza unor metehne vechi, însă, părinții romi continuă să le refuze propriilor copii șansa la un trai decent și normal, crescându-i în curte ca pe haite de animale, asmuțindu-i asupra drumeților și-nvățându-i să nu se-ncreadă în oamenii spălați, care vin să le promită marea cu sarea dacă se duc la școală. Drepturile omului, ale copilului, sunt suspendate, iar statul închide ochii la o parte deloc nesemnificativă, crescândă, din populație, care devine enclavizată, paralelă cu societatea pe care încearcă s-o clădească și uneori violent contrară acesteia.

     Drumul e drept, cu ceva trafic, și vântul bate ușor din spate, așa că până în Brașov zbor. În oraș, merg țintit către Probike, fiindcă mi-a rămas în cap sintagma lor,  "cel mai mare magazin de biciclete din România". Apăi dacă așa-i, n-am cum să dau greș cu ei. Ajung repejor și intru cu tractorul înăuntrul magazinului, extrem de mare, o fostă hală sau clădire industrială. E într-adevăr impresionant, dar mai puțin impresionant este faptul că sunt fix 2 oameni în el, un vânzător și-un client sau prieten de-al vânzătorului. Nu-i a bună. Bună ziua, aș vrea și eu să-mi respițați roata spate, fiindcă mi s-a rupt o spiță. -Nu se poate, fiindcă nu avem mecanic azi. Mă umflă râsul imediat.