Deja încep să mă enervez. În București mi-am făcut o roată într-o oră la BikeXCS și aici nu găsesc să mi-o facă într-o zi. Eu mi-am făcut o roată în 2 ore, desfăcând una veche și refolosind butucul și janta. Vânzătorul e totuși de treabă și încearcă să mă ajute. Sună pe cineva de la alt magazin și îl întreabă dacă poate să-mi facă roata. Poate, dar nici aici nu poate să-mi facă roata mai devreme de mâine, ci cel mult să-mi înlocuiască spița. Atâta doar că acum le-a venit stoc nou, aranjează, fac, desfac, deci nu pot să mi-o facă imediat. A, nicio problemă, am început să mă prind cum să mă învârt ca musca fără cap, o s-o fac în continuare. Cer direcții până la magazinul numărul 3, primesc, pornesc. Uit să mai întreb cum se numește, vânzătorul de la Playbike uită să-mi spună.

     În punctul ăsta încep să mă lupt și cu orașul. Nu am mai nimerit după direcțiile primite. Mă uit pe hartă. Îmi plănuiesc un traseu, dar nu prea îmi iese planul fiindcă am de mers pe câteva bulevarde late care sunt sensuri unice. Conformismul mă-mpiedică să merg pe trotuar sau pe contrasens, așa că dau 2-3 ture de bulevarde și giratorii până reușesc să mă încadrez cum trebuie. Ajung în zonă, întreb oamenii, dar nimeni nu știe de vreun magazin de biciclete prin zonă. Mai caut pe net. Văd că e vorba de Moș Ion Roată. Îmi dau seama că am greșit locația, bulversat de niște giratorii similare. Îmi aduc aminte de ce mi-a zis o femeie, că e lung bulevardul, și văd că eram la giratoriul greșit. Așa e când ești încăpățânat și folosești telefonul ca hartă, fără GPS. Dă-i, întoarce, mergi pe Iuliu Maniu, care e sens unic, invers față de 15 Noiembrie, are o mie de benzi, traversează-le pe toate, ca în final să faci stânga și să ajung în sfârșit la magazin. Deja sunt enorm de frustrat. Mă învârt de o oră și ceva în Brașov, n-am mâncat din Vama Buzăului, și cum m-am resemnat cu gândul că fac o singură spiță am renunțat și la ideea de a mânca ceva în timp ce se respițează roata.

     Intru în magazin. Din fericire, cât timp am bălăurit eu prin oraș ei au terminat treaba și pot să-mi facă roata. Trag Tractorul în colțul de service și las mecanicul să lucreze. Se mai scurg 30, 45 min, se mai glumește, mi se pun întrebări. Eu nu pot decât să mă gândesc cum îmi e răbdarea pusă la încercare cu prostiile astea. Am mers ultima mie de kilometri fără măcar să pun ulei pe lanț, să strâng un șurub, să mișc vreo piesă. Acum mi se întâmplă toate. Greutatea în plus nu e atât de mare, chiar dacă în niciun an n-am avut o greutate exactă a bagajelor. Într-un final termină roata. Plătesc și plec. Gata cu ghinioanele pe ziua de azi!.

     Când să plec de la magazin era deja trecut de ora trei. Clar nu mai vizitez nimic azi. Mai am de mers, de mâncat și de pus cortul, și nu vreau să pun pe întuneric, fiindcă nu mi-am ales cu precizie locul din cauza densității satelor și a dealurilor din jur, dar nici nu vreau să opresc înainte de locul stabilit. Iau bulevardul spre nord și mă îndrept spre ieșirea din oraș, pe E60. Îmi aduc aminte de 2011, la precedentul tur prin ținutul săsesc, când am trecut foarte aproape de centrul țării fără să am habar, cum mergeam noaptea pe ultimii 15km de E60 înainte de Sighișoara. Eram tot cu Tractorul, într-o configurație ușor diferită. Era noapte, mașinile vâjâiau pe lângă noi, care mergeam destul de tare, dar eu eram perfect concentrat pe stopul spate al celui din fața mea. Noaptea parcă intru în transă, întreaga mea atenție se duce într-un singur punct, atunci când sunt pe drum. Acum, departe de a fi în transă, eram cu ochii în stânga și în dreapta drumului după restaurante. Vreau să opresc, să mănânc ceva cald. Am plătit destul pentru un mic dejun îndestulător și niște peisaje de dimineață fantastice. Vreau să revin la ritmul normal al turei.

     Ajung la un restaurant care arată cam pretențios. Are o curte închisă, mărginită de un perete, izolând grădinuța din mijloc și mesenii de vuietele camioanelor de pe drum. Arată frumos, poate puțin în afara bugetului alocat pentru o masă, și mi-ar prinde bine o atmosferă plăcută, de han, în care să mănânc. Sunt însă cam murdar, miros un pic a drum și nu am de gând să mă schimb pentru restaurant și nici să mă așez ca un boschetar între oameni curați la masă. Merg mai departer. Trec de Colonia Bod și văd alt restaurant pe dreapta. Are o terasă cu mese acoperită cu o pergolă, mesele sunt mai depărtate, zona e mai aerisită și mai departe de drum și am unde-mi lega bicicleta aproape de masă. Arată mai puțin pretențios, mă simt mai în largul meu. Trag în curte, mănânc o ciorbă de văcuță cam lipsită de strălucire, niște cartofi prăjiți cu o ceafă de porc (pare că în proximitatea europenelor cam greu te rupi de hrana de bază a camionagiilor; eu aș fi vrut ceva mai local, tradițional, dar lipsesc asemenea opțiuni din meniu). Pentru limpezirea gândurilor și liniștea sufletului închei cu un pic de coniac. Acum, cu burta plină, pe drum, totul a revenit la normal.

     Următoarea oprire, Feldioara. Am trecut în grabă în 2011 pe-aici, deși nu la o oră atât de târzie ca acum, și nu mi-am rupt un minut să văd cetatea sau biserica. Mă gândesc că prea-i păcat să ratez toate ocaziile de vizitare azi din cauza învârtelii din Brașov. Am ajuns măcar pe malul Oltului, în sfârșit, care mă va însoți pentru restul zilei de azi și jumate de zi mâine.

     Sunt pe urmele teutonilor. După Cruceburg, ulterior devenită cetatea de vamă Tabla Buții, ajung la Marienburg (cetatea Feldioara), cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania. Numele vine de la numele latin al cetății, Castrum Sancte Maria, Fecioara Maria fiind patroana Ordinuluii Cavalerilor Teutoni. Maghiarii i-au zis Földvár, "Cetatea de Pământ", de unde și numele românesc. Cu o vechime de aproape 800 de ani, e una din primele cetăți ridicate de aceștia după intrarea în posesie a Țării Bârsei prin donația regelui András al II-lea.

... Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri... 

     Odată cu ei, pentru colonizarea teritoriului au fost invitați sașii care au pus bazele populației saxone locale și au dat naștere culturii sașilor transilvăneni. Ceva mai multe detalii, pe Wikipedia.

     Pare să fie o zonă în completă transformare. Dacă renovarea de la Rupea mi s-a părut mai reușită, cea de la Feldioara, finalizată în iarna 2016-2017, îmi pare complet lipsită de sens, urâtă și-n bătaie de joc. Multe s-au întâmplat în 2 ani. Începe să-mi fie frică să mai revin în zonă, de frica a ceea ce aș putea să găsesc. Disney-ificarea monumentelor țării. Arată de parcă urmează să vândă Kürtőskalács și vin fiert din turnurile alea, aruncându-le de-a dreptul în capul vizitatorilor naivi, în căutare de istorie și veridicitate.

     Biserica a fost construită de coloniștii sași peste bazilica romanică ridicată de teutoni după părăsirea forțată a cetății de aceștia, fiind evacuați tot de András al II-lea, de frica înființării unui nou stat, când teutonii, eliberați de regele ungar la 1222 de restricția de a construi doar din lemn și pământ, începură să-și ridice în Țara Bârsei cetăți de piatră, castra et urbes lapideas. Distrusă de invazia tătară din 1241, biserica e reconstruită în 1280 de cistercieni cu hramul Sfintei Cruci, ulterior fiind închinat Sfintei Maria.

     Plec din Feldioara și ajung repede în Rotbav. Ușa închisă. Nu am timp să sun și să vizitez. La fel ca la ultima vizită, de acum 3 ani. Va rămâne și asta pe tura următoare. Scriind rândurile astea acum, în 2017, știu, la fel cum au aflat și alții, că nu mai există o dată viitoare. Turnul bisericii din Rotbav, după 700 de ani de existență, s-a prăbușit în 19 februarie 2016, nepăsarea unora răpind astfel șansa unei țări de a vedea o bucățică din istoria sa tot mai puțin existentă. Îmi dau seama că oricât de mult a rezistat până în prezent un edificiu, nu ai nicio garanție că va mai fi acolo data viitoare când mai treci, mai ales când vine vorba de un spațiu cum este cel de-aici, din centrul țării, care pare să fi căzut în uitare, revenind, paradoxal având în vedere poziția, la vechiul statut de teritoriu de graniță, colonie la marginea lumii civilizate. Clădiri vechi de sute de ani, ridicate de o cultură specială, dispar pur și simplu, și nimeni nu poate prevedea când se va întâmpla din nou. Nu sunt expertizate, nu sunt nici măcar inspectate. Pietrele brute, fixate-n mortar sec, cu lipse, zidurile ridicate de țărani neinstruiți, în cel mai bun caz învățați de calfe călătoare cu ucenicia făcută pe marile șantiere de biserici gotice și romanice din Europa, toate trag din nou la pământul din care cu greu au fost ridicate, și nimeni nu mai stă-n drumul lor, afară de câte-un trecător care ar avea nenorocul să fie prins de avalanșa de pietre atunci când se va întâmpla nenorocirea iară. E inevitabil. Nepăsarea în care se prăbușesc monumentele astea atrage înăuntru-i întreaga țară, dacă nu luptăm împotriva amorțirii dulci care vine înaintea încredințării totale și definitive. Semnele sunt grave. Am închis ochii și-am început să ne lăsăm ușor pe spate...

     Un site pe care intru des, mai ales atunci când mi se face dor de "casa" de după Carpați care mă găzduiește aproape an de an, este Povești Săsești. Îl recomand tuturor care vor să vadă crâmpeie de existență săsească pe teritoriu românesc, fragmente din cultura clădită în secole de existență în spațiul intracarpatic.

     E aproape 6 și mai am doar o oră și un pic de lumină și încă vreun sfert de drum de mers. În Rotbav n-am oprit. Continui pe ultima bucată de european. Drumul e îngust, bandă de urgență nu prea e, camioane sunt multe. Nu-mi place, mă simt hăituit. Respir ușurat când ajung în Măieruș și părăsesc drumul umblat. Atât de ușurat, că aproape de ieșirea din sat îmi dau seama că am ratat și aici o biserică fortificată. Urăsc traficul dens. Nu caut altceva decât să ies mai repede de pe drum.

     Ajuns în Apața, văd că schimbarea începută în Măieruș e adusă la finalitate aici. Populația săsească a dispărut, cea română e rară, iar oamenii pe uliță au pielea neagră, limba roșu-alb-verde și aruncă priviri ciudate pe uliță după mine. Satul nu are ce să-mi ofere. Am apă și mâncare. Începe să se răcorească. Traficul a scăzut aproape spre zero, ceea ce mă bucură, fiindcă locul de cort va fi cam în drum din lipsă de opțiuni. În dreapta-mi e calea ferată la câteva zeci de metri, și numai câmp cultivat și jos în distanța asta, și după e Oltul, așa că n-am unde să pun în zona asta dacă vreau să pun geană pe geană noaptea. În stânga sunt Munții Perșani, care variază de la domol la abrupt în zona de lângă drum. Încă nu știu cum se prezintă, ce mă așteaptă la locul de campare.

     Ajuns în zona stabilită, îmi caut un loc de campare sus, pe deal, care din fericire are o zonă de platou mai sus. Până la platou muncesc ceva să alerg cu tractorul între mașinile care mai treceau ocazional pe drum. O lecție foarte importantă învățată în timpul ăsta de cicloturism a fost să nu vadă nimeni unde pui cortul. La cum am văzut să arate unele sate aici, am grijă deosebită să respect regula. Schimb de 3 ori poziția până găsesc locul care nu se vede nici din drum, nici din sat, nici din câteva puncte din împrejurimi. Lângă o linie de boscheți, dar cu câmp pe partea cealaltă. Mă simt expus. Mănânc, sui rucsacul cu mâncare într-un copăcel de lângă ca să nu mă sâcâie vreun câine peste noapte.

     La vreo jumătate de oră după ce am terminat de mâncat, încep să aud un uruit grav, prelung și violent, într-un crescendo înspăimântător, începând de la o șoaptă depărtată, ajungând să-mi scuture cortul de zgomot. Mă acoperă când vorbesc cu voce tare. Scot capul din cort și văd sursa: un mărfar pe calea ferată, venind dinspre Brașov. Nu-mi vine să cred cât de tare se aude. Răsună întreaga vale. Trenul urmează Oltul, intră în defileu, și dispare din peisajul sonor la mult timp după ce l-am pierdut din vedere după deal. 

     Așa pun capăt zilei a doua, o zi cu multe frustrări, lungă cât o zi de post, deși a avut 90 km și per total a fost coborâre. Dezamăgitoare a fost goana în care am trecut pe lângă toate, doar ca să repar o nenorocită de spiță. A fost un lucru imposibil de prevăzut, dar ușor de evitat, din păcate. Mâine este o zi scurtă ca distanță, cu două locuri pe care vreau să le văd de multă vreme: Defileul Oltului de la Racoș și vulcanul de la Racoș.

     Numerele zilei 2: