Ies din sat și mă îndrept către defileul Oltului de la Racoș. M-am tot frământat în legătură cu drumul care-l parcurge. Pe Google nu mi-era clar dacă era pe stânga sau pe dreapta, sau pe ambele părți, și în ce stare e. Sunt nerăbdător să văd ce mă așteaptă. Asfaltul, apărul în Ormeniș, a dispărut imediat ce s-a terminat satul. Drumul, dacă mai continuă mult, probabil nu e prea circulat. Nu merg mai mult de 500m și încep să prind din urmă niște căruțe. Arunc un ochi în ele de la depărtare. Nu-mi place ce văd. Drumul nu mai are nicio așezare până în Racoș, e pustiu și izolat, maxi-taxiurile spre Brașov au plecat, așadar cei care au rămas muncesc la câmp, nu muncesc deloc, sau merg la furat lemn. Cei din față e clar ce se duc să facă. Prefer să trec nevăzut. Trag sub un copac într-o poieniță, înainte să înceapă să urce drumul, ca să aștept să intre în pădure căruțașii. Cât mănânc ceva și încerc să ung articulațiile șeii, scârțâind uscate de atâta drum prăfos, mai trece o căruță. Mă resemnez cu gândul că va trebui să aștept să dispară și asta în pădure. Pe urmă mai trece una. Și încă una. Cam după a zecea căruță mi-am dat seama că maxi taxiurile pleacă cam goale din satele astea, fiindcă aici au ce munci, n-au de ce să meargă la oraș. E clar că n-o să se oprească prea curând. Termin de mâncat și îmi văd de drum.

     Nu merg mult și dau peste un cioban la marginea unei pășuni, lângă drum, în ultimele dealuri dinainte de îngustarea văii. Îl întreb dacă merge drumul până la Racoș, și dacă-i bun. Ciobanul, care arată ca orice alt cioban de la noi, scoate din buzunar un telefon și zice-n el Stai mă așa, și-mi spune doar că e bun drumul. Îi mulțumesc. Când dau să plec, îl aud scoțând iar telefonul, spunând în el Nu-i nimic, mă. Simt că sunt pe cale să dezvălui o conspirație locală. Iscoade stau deghizate în drum, dând semnale cetelor de tâlhari din codru când trece aristocratul gras, numai bun de prăduit în singurătatea pădurii, unde doar animalele îl pot auzi zbierând după ajutor. Idei mi se-nvârt prin cap, dar e vorba doar de banalul, și mult prea comunul, furt de lemn. Mă miră totuși că apelul e neîntrerupt în telefon (nu era stație, sunt destul de sigur), și ciobanul era destul de departe de zona de pădure mai bogată. E clar că oamenii se feresc, n-au chef și nici timp să stea la taclale, și cel mai sigur ar fi să fac pe nerodul dacă mă mai întâlnesc cu alții, fiindcă pare să fi funcționat la cioban. 

     Drumul mă poartă un pic în coborâre până ajung aproape de apă, pe urmă începe din nou să urce, iar malul devine mai abrupt și Oltul ajunge mai aproape de drum. Ramificațiile laterale ale drumului au dispărut, căruțași n-am întâlnit, și răsuflu ușurat, gândindu-mă că au intrat toți în pădure până să ajung la ei și o să merg liniștit mai departe. Găsesc că e timpul să mă bucur de drum. Regăsesc stâlpișorii de beton cu fantă pentru parapet. Arată la fel ca alții văzuți în zone de munte, pe drumuri asfaltate, ceea ce mă duce cu gândul la o origine recentă, în ultimii 50-60 de ani, a segmentului ăstuia de drum. Urme de asfalt nu văd. Valea se tot strânge și ajung și la zona de defileu propriu-zis, îngustă, cu pereți de piatră. E nemaipomenit locul o Vale a Oltului în miniatură, la propriu și la figurat, parcă anume croită să fie parcursă cu bicicleta. Nu mă mai grăbesc. Drumul e frumos și pustiu, căldura amiezii încă nu trece de frunzișul des, aerul e curat și miroase a verdeață sănătoasă, neagresată de idioți cu gunoaie sau de mașini cu poluare și zgomot. 

     Nu ține mult, curând ies din zona pietroasă, drumul coboară din nou aproape de firul apei și se deschid poienițe în stânga și-n dreapta. Pe aici apar din nou semne nefericite: ramificații în stânga și-n dreapta, urme prin jur, bușteni la marginea drumului. Dau de o căruță, prima pe care o văd după ce m-a depășit puhoiul în poiana de lângă Augustin. Așadar ei și traversează defileul, nu taie doar de pe lângă sat. Probabil ce-i aproape de sat se taie iarna, dacă mai au nevoie, că-i mai aproape. Aici nici nu mai sunt pantele împădurite atât de abrupte ca dincolo, în Țara Bârsei. Îi salut, trec fără probleme și mă gândesc că iar mi se face frică degeaba. La fel se întâmplă și cu alte câteva căruțe până când ies din zona de tăiat lemne și dau de stâne, unde încep să am de furcă cu câinii. La 2 ciobănești mai insistenți am avut nevoie de ajutorul ciobanului, fiindcă încercau agresiiv să mă înconjoare, și a trecut multă vreme de când am văzut ultima oară câini atât de hotărâți să mă doboare. Nici sus, pe munte, unde au de-a face cu lupi sau urși, n-am văzut ciobănești atât de porniți. Mă gândesc iar că or fi antrenați cu străinii când păzesc stăpânul la "cules" de lemne, dar poate exagerez. 

     După stâne mai am o porțiune scurtă de urcare peste ultimul pinten stâncos al Perșanilor de pe malul ăsta. Toată am făcut-o cam în grabă, fiindcă la un moment dat am început să aud un uruit în spate. Pe o porțiune dreaptă am văzut că-i un camion care părea să mă claxoneze de fiecare dată când mă vedea. N-am înțeles de ce claxona când o făcea, dar am profitat de faptul că se mișca destul de încet față de mine din cauza drumului destul de rupt pe alocuri și i-am dat bice. Nu știu ce căra, dar am reușit să-l pierd pe urcare. Trag câteva poze de sus, mai respir un pic de aer de munte și încep să cobor spre Racoș.

     Trecând Perșanii am ajuns în Podișul Târnavelor, și sper că ieșind din zona depresionară nu-mi va fi așa de frig în următoarele 2 nopți la cort. La sud e Țara Făgărașului, sau Țara Oltului, pe care o voi traversa la întoarcere. La vest e Valea Hârtibaciului, în care voi intra mâine și în care voi umbla vreo zi și ceva.