Cobor de pe ultimul ciot de piatră al Carpaților Orientali, Piatra Detunată. În față mi se-ntinde doar podișul. Mai urmează o bucată scurtă de pădure, dar dispare repede și revin în civilizație. Am senzația că am mers o jumătate de zi, zeci sau sute de kilometri. Izolarea aproape completă mi-a dat des senzația asta. Mă face să pierd șirul, să încetez să mă mai uit la vitezometru. Merg mai încet, mă opresc des, obosesc mai repede, fac pauze de mâncare, și mă trezesc că trece ziua-ntreagă pe lângă mine iar eu n-ajung unde vreau. Azi e o zi scurtă, din fericire. O să opresc pe un deal, între sate, undeva în preajma satului Felmer. E atât de aproape că probabil l-aș vedea, dacă n-ar fi pământul așa de frământat și vălurit până acolo. E și drumul destul de ocolit.

     Primele vorbe de om de pe malul stâng al Oltului, în Racoș, mă trezesc din scurta reverie. Am ajuns în sat. Nu știam că ajunge și pe malul ăsta. Din fericire n-am de traversat râul pe podul asfaltat, aflat la câțiva kilometri în aval, ci este aici un podeț de scânduri, pe cabluri, pe care-l folosesc localnicii. Mi-e cam frică atunci când îl văd că se bâțâie, dar ar fi culmea să cadă tocmai cu mine. Opresc să iau apă dintr-o fântână de pe marginea drumului înainte de traversarea punții. Dac-o fi să cad, măcar să am apă de fântână la mine când mă scufund.

     Arealul vulcanic Racoș este cel mai tânăr pământ al Transilvaniei. Începând să erupă în Pleistocen, acum 2,5 milioane de ani, vulcanul care astăzi e Dealul Hegheș a încetat să mai emită lavă în urmă cu aproximativ 800 000 de ani. La un moment dat în timp, localnicii au început să exploateze zgura expusă pe alocuri, excavând în final întreaga zonă care astăzi arată ca un crater sau un canion circular. În mijloc tronează o piatră roșie, coșul vulcanic, umplut, solidifiat și rămas neexploatat, acum rămânând cel mai înalt punct din fostul vulcan. Scurgerea bazaltică întărită sub formă de coloane hexagonale a fost și ea exploatată la sud-vest de coșul vulcanului, prin cariera de bazalt a cărei dimensiuni le depășesc pe cele ale exploatării de zgură. Așadar, craterul pe care urmează să-l văd este doar un vulcan excavat, altfel aș fi văzut aici un deal ca oricare altul deasupra satului.

     Trecut fără probleme de pod, traversez gara și toate liniile de tren. Pe-aici trece calea ferată dinspre Brașov spre Sighișoara, fiind cel mai jos punct în traversarea Perșanilor. Nu am știut lucrul ăsta în 2010, când pornisem cu trenul din Bușteni spre Sibiu, de unde urma să înceapă primul meu tur cicloturistic. De cealaltă parte a șinelor, făcând greșeala de a merge pe poteca bătută de oameni, nu pot ieși cu tractorul din gara pustie (din câte văd eu) decât pe un urcuș sucit și abrupt în spatele unei clădiri ca să pot ajunge la nivelul drumului. Trag Tractorul cu mare dificultate după mine, muncind ca Salvamontul cu rănitul pe targă, dar îl aduc în sfârșit la drum, de unde văd intrarea normală, rutieră, în gară. Sunt interesante și scurte potecile de om, dar nu mereu cele mai nimerite.

     Din Racoș urcă un drum până în coșul vulcanului. Îl greșesc la un moment dat, ochind o potecă de mașină în iarbă care pare că taie niște serpentine. Le taie, dar cu costul unei pante pronunțate, tot mai abrupte către sfârșit. Nu se poate pedala. Mă dau jos și împing la tractor, muncind cât n-am făcut-o toată ziua. Pare că se termină sus, oricum. Ajung aproape de margine, văd că e doar un prag. Trec drumul de asfalt care a venit de jos, pe care l-am scurtcircuitat. Mai am de urcat o pantă la fel de abruptă, pe iarbă, în continuare, sau merg pe drum. Îmi zic că încă o dată nu strică, sus pare să se termine. Muncesc, trag, sus din nou aceeași situație. Măi să fie, dar vulcanul ăsta nu se mai termină odată? Urc și a treia bucată, tot fără vizibilitate asupra vârfului, dar e din fericire ultima. Ajung pe platou, aproape de buza craterului. Răsuflu ușurat, dar ostenit, și mă uit la o mașină de Brașov cu care am pornit cam simultan de la baza urcării, dar care a șerpuit pe asfalt, și care abia se vede trecând ultima serpentină din vale. Te-am făcut!

     Aproape de marginea craterului îmi dau seama că pozele de pe internet sunt înșelătoare. Locul e mult mai mare decât se poate citi din imagini. Mă tot apropii și tot pare să se mărească. Ajuns la intrare, unde sunt câțiva bolovani trași ca să nu se intre cu mașina, mă strecor printre ei, când aud în spate că m-au ajuns din urmă cei cu mașina de Brașov. Ia împinge mă și tu bolovanul ăsta, ca să intrăm cu mașina! , aud din spate. Văzând în poze bolovanul, ai zice că era glumă, dar oamenii vorbeau serios. După câteva opinteli zdravene se conving că nu pot, lasă mașina afară și intră pe jos cu un aer învins.

     Nu am de gând să mă plimb și să mă uit în jur auzind din spatele meu comentariile pe care îmi închipui că le voi auzi. O iau înainte pe drum, coborând în crater. Primul contact cu scoria bazaltică omniprezentă în crater e foarte ciudată. Aproape că nu există altceva în afară de piatra asta ponce roșiatică. Granulația e în toate dimensiunile, de la fir de nisip la bostan și la mașină. Având densitate scăzută și greutate mică, pietrele sar din calea roților, alunecă la vale odată cu mine, se comportă ca gheața sau zăpada, scăzându-mi mult tracțiunea. Parcă însuși Tractorul e mai ușor, sărind peste pietrele pline de aer, lunecând peste ele, greu de oprit odată ce l-ai scăpat puțin din mână. Căzăturile nu sunt blânde: ca pe un asteroid sau o cometă, piatra asta e incredibil de dură și tăioasă, și se sparge în bucăți zimțate, pline de colțuri care te agață. Dacă faci greșeala să te-mprăștii la viteză peste ele, te oprești gata descărnat.

     Parcă am ajuns pe Marte. Scoria sună altcumva sub roată decât pietrele normale. Aud Tractorul mergând ca prin casca de astronaut. Orice mișcare, orice alunecare laterală a roții spate, o simt cum se petrece cu încetinitorul, ca în gravitația redusă. Cerul este când înnorat, când albastru. Nu văd când se schimbă. O pală de vânt nu simt. Atmosfera marțiană e foarte puțin densă comparativ cu a noastră, nu mă mir. E ciudat în schimb cât de albastru e cerul. Cobor de pe Tractor. Fac câțiva pași, analizând felul în care alunec peste pietrele ușoare, aerate, cu fiecare pas. Ceilalți astronauți sunt departe, în spatele meu. Nici nu-i aud. Îi văd vorbind, gesticulând, dar până la mine nu ajunge niciun sunet. Mă caut în urechi. Nu mai am dopurile. E liniște totală.

     Mă duc tot mai jos. Mă las copleșit de stâncile roșii care mă apasă și mă afundă tot mai mult în pământ. Uit de Tractor. Mă plimb cu gura căscată, cu urechile țiuind de liniște, cu ochii văzând numai roșu, cu pielea palmei drepte zgâriată de una din pietrele mângâiate de probă. E un început timid de teraformare; vegetația e puțină, mai mult iarbă uscată și ceva conifere joase de un verde crud. Stratigrafia pereților spune lucruri interesante, dar nu mie, care știu prea puține. Nu pot să pătrund dincolo de suprafața aspră și roșie, să văd cum s-a petrecut ultima erupție, cum au săpat apoi oamenii, cum a luat ființă spațiul ăsta. Nu pot să cuprind cu mintea vârstele pământului care mă-nconjoară, de la cel mai proaspăt, de aici, la cel bătrân și crăpat din preajma Ardealului. Aici, roșie, aproape de centrul țării, e inima României, cel mai tânăr pământ al ei, al acestor munți, care n-a văzut lumina zilei mai întâi decât acum câteva sute de mii de ani, expulzată violent sub formă de bombe vulcanice și scurgeri de lavă. Aici, într-un areal de câteva sute de kilometri, sunt rămășițele vulcanice ale țării, și ultimele gâfâieli ale pământului, în forma băilor termale și a peșterilor puturoase, pline de sulf. Cratere zac acum înecate în apă de ploaie, devenite turbării sau băi, mișună printr-însele oameni cu miile, neștiind că pământul s-ar trezi din nou sub ei dacă nu i-ar fi atât de bine în somnu-i multimilenar, profund și greu de tulburat.

     Aceeași moțăială pare că ne-ncearcă și pe noi de câteva sute de ani. Poporul tot trage să doarmă, dar îl jenează conștiința din când în când. La vulcanul din Racoș ațipeala vine cu producătorii de betoane, care ar folosi zgura pentru betoane ușoare. A devenit arie protejată sub forma geoparcului Racoș la țanc, dar pericolul rămâne...