Mă despart cu greu de crâmpeiul de Marte din Brașov. Alunecând stângaci pe ultimii metri de piatră roșie, mă strecor printre bolovanii mari și ajung înapoi pe drum, coborând rapid către Racoș. Căldura blândă mă face să mă opresc la o fântână în fața unei porți ca să-mi reumplu bidoanele. Câteva minute mai târziu sunt lângă castelul Sükösd-Bethlen.

Uliță abruptă, plină de balegă, în Racoș. La coborârile pe asfalt balega proaspătă e periculoasă, fiind alunecoasă ca poleiul. Până acum n-am avut ghinionul de a lua una în momentul nepotrivit,  dar uneori doar norocul m-a salvat, ca acum, când am intrat în curbă fără prea multă vizibilitate.

     Veche de aproximativ 4 secole, castelul Sükösd-Bethlen a văzut și vremuri mai rele, dar mai ales mai bune. Demolat parțial în comunism, când a fost sediu de CAP, ca să intre în incinta fortificată UTB-urile și Gloriile, a fost restaurat parțial cu ajutorul Fundației Castelului Bethlen din Racoșul de Jos și al pastorului bisericii evanghelice din comună. Deși este monument istoric clasa A, momentan nu servește la altceva decât ca mobilier supradimensionat în părculețul din inima satului. Un istoric mai detaliat, pe Monumente Uitate. Fiecare vizită pe site mă întristează. Fondul construit și părăsit al țării e mult prea mare, nu suport să le văd pe cele actualizate, cu acoperișuri prăbușite, pereți căzuți, coloane frânte. E o tragedie, dar mulți oameni din satele ca Racoș, care au fost împovărați cu un edificiu mare, șubred și greu de întreținut, au griji mai urgente, existențiale, ca să se mai preocupe de un morman de pietre care de veacuri stă cam la fel și nu-i ajută cu nimic. Îi înțeleg, și de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, dar nu pot să suport să văd istoria cum se face încet una cu pământul.

     Înainte de plecare, de pe internet nu prea reușisem să aflu dacă se vizitează castelul, dacă există ceva dincolo de poartă și ziduri. Ajuns în fața intrării, găsesc un număr de telefon. Sun la el, nu răspunde nimeni. Am stat prea mult în vulcan, poate. Nu mai găsesc pe nimeni. Sprijin tractorul de un copac și mă plimb prin părculețul de lângă castel. Dezamăgit că nu pot să intru, și probabil un pic dezorientat de la mâncarea cam puțină, nici nu pozez tot castelul, ci mă las furat de panourile explicative de lângă. Mă mai plimb, mai sun, tot nu răspunde nimeni. Altă dată...

     M-am întors pe asfalt pentru o perioadă. Urmez Oltul până la ieșirea din sat. Odată părăsită localitatea parcă se-ntețește subit și traficul. Camioane, mașini, autobuze, toate trec grăbite pe lângă mine, și un înțeleg unde se duc, și mai ales de unde vin. Parcă s-a-ntors viața în Racoș odată ce l-am părăsit. Până ajung în E60 nu mă opresc. N-am de ce. La Rupea Gară fac stânga și respir din nou ușurat când traversez cu greu fluviul de mașini și ies plin de noxe și de funingine pe malul celălalt. Sunt în Podișul Târnavelor. Am părăsit zona vorbitoare de maghiară și intru în spațiul săsesc. Văd din nou dealurile atât de familiare, deși nu le-am traversat decât o dată. În fârșit. Oaza mea de liniște și singurătate, pierdut între dealuri în centrul țării. Mi-e greu să spun acum, după ce am fost prin multe alte locuri din țară, care este locul meu preferat, dar cu siguranță cum mă simt aici nu mă simt nicăieri. Îmi vine în cap, foarte vie, imaginea de acum 3 ani, când traversam Perșanii pe E60. Coborând din Pasul Bogata, încă un pic zgribulit după noaptea precedentă într-o pădure rece și umedă, parcurg Pădurea Bogății spre vest când se termină verdele brusc. Copacii dispar ca la comandă și în față mi se întinde o mare masă deluroasă, galben-aprins, aridă. Parcă mă teleportasem în altă țară. Acum văd din nou aceleași dealuri în ruginiu deschis, uscate, numai paie și colb. 

     Urmez drumul, un județean care începe să se strice ușor, spre bucuria mea, și ajung în Ungra. Sărăcie, drumuri și mai proaste. Câțiva oameni sunt în fața porții unei case, amestecă niște beton. Opresc să-i întreb despre biserică. Îmi zic că nu se poate vizita, și încep să mă întrebe unde mă duc, ce-i cu bicicleta, cu bagajele. Devin insistenți. Când mă întreabă și despre bani, întorc vorba la drumul lung pe care-l mai am de făcut și plec. Ei ar mai sta de vorbă, dar nu mi-e clar ce vor, iar eu cu siguranță nu capăt ce vreau. După ce plec, mă uit în spate și văd că unul intră în curte. Încep să mi se învârtă prin cap tot felul de gânduri, dar mă eliberez repede de povara îngrijorării. Nu sunt în sălbăticie, n-are ce mi se-ntâmpla aici. Renunț totuși să mai urc pe delușorul din sat până la biserică. Imediat ce iau decizia o regret, dar rămân consecvent. 

     După Ungra mă bucur de o perioadă de singurătate. M-am resemnat cu gândul că nu voi putea să vizitez bisericile în toate satele, dar rămân hotărât să mă bucur de drum unde pot. Asfaltul a dispărut de ceva vreme, așa că sunt singur cu Oltul și cu asfaltul. Până în Crihalma mai am ceva de mers. Oricum, după o zi de munte și o altă zi mai lungă și mai anevoioasă decât plănuisem,  acum am de gând să opresc un pic mai devreme ca să pun cortul.

     Curând apare Crihalma, care vine și trece repede. Câteva ulițe, pustiu pe stradă, și fără obiective de vizitat. Și aici văd sărăcie și clădiri dărăpănate, la 10km de un drum european intens circulat. Abia ies din sat și mă apropii în Ticușul Vechi. Văd niște oameni pe stradă certându-se, dar mă gândesc că își văd de treaba lor și opresc să pozez panoul informativ cu biserica, cu gândul să intru în sat să văd dacă se poate vizita, fiindcă Ticușul nu e pe drum, ci la stânga lui, la vreo 500m. Rămân cu telefonul în mână pe măsură ce mă apropii de sat, cu gându să mai fac poze. La apropierea de cei cu care se ciondăneau, îmi este ochit telefonul. Atât le-a trebuit. Ce filmezi, mă, ți-am dat eu voie?? aud într-un accent maghiar mai slab decât am auzit în Ungra. Se întorc toți la mine cu o expresie complexă, un amestec de trădare, furie și dispreț. Mă enervez, dar îmi trece repede. Pare că nu e ziua mea norocoasă. Nu puteau să se certe și ei altundeva?

     Ticuș. Ticușul nou, cum ar veni. Jumătate de sat nu văd pe nimeni. Case sărăcăcioase. După ce trec de următoarea curbă, ajung pe o uliță plină de romi. În urcare. O văd de pe coborărea dinainte, mă afund într-o vale mică iar pe pe partea cealaltă mă pândesc ochi flămânzi. Ca-n filme, se-ntorc toți spre mine. Copii și tineri. Se-ntorc apoi spre treburile lor, dar rămân cu senzația că se-ndreaptă ușor spre mine. Mă-ntreb ce fac oamenii ăștia toată ziua. La școală nu sunt. Câmpurile din preajmă sunt numai buruieni, nu sunt lucrate. Brusc nu mai e o problemă că nu am fost să văd biserica; n-aș vrea să-mi văd Tractorul înconjurat de țigănuși, autocenzura pur și simplu nu există, iar noțiunea de proprietate e relativă. De copil am urât imprevizibilitatea asta, imposibilitatea de a le citi intențiile (în special din perspectiva mea de copil naiv) și îmi aduc aminte clar fiecare pățanie cu țiganii de pe lângă casă, pe lângă gară, pe lângă școală, pe lângă piață, și pe drumul către fiecare.

     Aveam o imagine în cap, a dealurilor tocite, aurii, fierbinți, și a satelor frumoase, curate, în care trudesc sași cinstiți. Trecând prin Ungra, amintirile reale încep să-mi revină. Agnita, Sighișoara, Homorod, Brădeni, Apold, Șaeș, Bârghiș, Richiș, Biertan... Mă uit la fețele tuciurii din jur care-mi zâmbesc știrb și-mi vorbesc răstit în maghiară și-mi dau seama că am o amintire romantică și ușor deformată despre satele astea. Și acum 3 ani erau aceiași oameni. Satele nu sunt curate, ci prăfuite și dărăpănate. Pe cinstea oamenilor nu pot să mă pronunț. Sași nu sunt, în orice caz. Pe măsură ce oamenii din jurul meu se răresc și casele dispar, îmi dau seama că la fel s-a întâmplat și în 2011: am așteptat să dispară urâtul din cadru, pe urmă am făcut poza. Amintirea s-a erodat până a căpătat forma pozei, căreia i-am dat un context pe jumate inventat, romantic. Undeva la ieșirea din Ungra a-nceput să-ncolțească ideea unui jurnal undeva, pe un blog poate, un loc unde amintirile să rămână într-o formă mai apropiată de adevăr.

     Spre bucuria mea, după Ticuș parcurg o bucată de drum absolut pustie. Șosea veche, neasfaltată, printre dealuri, exact genul de drum pentru care mă bucur să revin în zona asta, aici, unde între satele bătrâne, cu povești și tradiții, cu biserici vechi de secole, sunt cam aceleași drumuri prăfuite și bolovănoase ca și atunci. Așezările sunt izolate, fiecare cuibărită în vălicica, ei. Chiar și acum, când țara are o densitate mult mai mare a populației, aici, în centrul țării, poți să te simți neașteptat de singur și de izolat de lume, cum probabil se simțeau cei din primele valuri de coloniști saxoni. Când au ajuns ei aici deja trecuseră o mie de ani de când regatul dacic se năruise, iar cel mai mare imperiu al lumii hrănea din trupu-i dezbinat nenumărate stătulețe, orașe și cete de năvălitori ce nu izbuteau să-i știrbească gloria de mult apusă.

     Cu gândul la sași ajung în Cobor. Satul, cât mă plimb eu prin el, e pur și simplu pustiu. Aproape toate casele din partea de sud a satului sunt părăginite, și nu se aude niciun sunet, niciun om, nicio pasăre, niciun animal. Am o senzație ciudată mergând pe ulițele părăsite, printre casele vechi, care stau să cadă. Cele mai noi sunt din cărămidă, dar sunt și destule mai vechi, din piatră. Oare așa arătau satele după ce le treceau cotropitorii prin sabie? La Rotbav, prin care am trecut ieri, se spunea că numele localității ar veni de la apa roșie a Oltului în care sătenii și-ar fi spălat hainele însângerate după un atac. Pare că dealurile se întorc la condiția veche, de pământ al nimănui, pe măsură ce casele se-ntorc în țărână, nemaifiind un suflet care să le-anime.

     Sunt mirat și de absența păsărilor de toate felurile. E teribil de liniște. Păsări de casă, de altfel, nici nu am mai văzut sau auzit de când am trecut barajul de la Măneciu. Nu pot să-mi dau seama dacă e din cauză că în Ardeal se cresc mai puține păsări, sau dacă aici sunt ținute în cotețe, și nu libere prin curte, cum e deseori cazul la câmpie. Mă așteptam să văd și mai multe oi, dar nu mă gândeam că voi vedea doar vaci, oi și capre. Nici porci nu am văzut. Pe lângă București îmi pot da seama dacă o gospodărie are porc încă din stradă, nici nu trebuie să intru în curte.

     După Cobor, drumul face stânga și urcă pieptiș un deal împădurit de partea cealaltă a căruia se află Felmer. Suprafața se strică repede, nu că ar fi fost cu mult mai bună după Ticuș. Devine acum un șleau nenorocit, foarte adânc pe mijloc față de margini, cu bolovani mari, mici și pietriș care alunecă liber la vale cu cea mai mică provocare. Pierd tracțiunea constant, pun des piciorul jos, mă opresc în nenumărații bolovani mari, și aproape cad de mai multe ori. Marginile sunt prea înclinate pe exterior, așa că nu pot să merg decât pe mijloc, printre pietroaiele cele mai mari. Nu-i atât de abrupt cât să împing, și nu vreau să recunosc că mă dovedesc niște bolovani, așa că forțez printre ei până în vârf. Se face un drum frumușel în pădure spre stânga, pe creasta dealului. Arată bine, și nu-mi place ideea de a dormi mai în vale, aproape de sat, așa că mă o iau într-acolo ca să caut un loc de pus cortul. 

     Mai merg un pic și găsesc lcoul perfect de cort. Deși e încă devreme, ora 4 și ceva, zona e ideală: se vede tot satul și valea de sus, văd în jur până la depărtare dacă se apropie cineva, fără ca eu să fiu imediat vizibil, fiind ferit undeva între copaci. Pădurea e ciudățică, numai stejari tineri, și pământul e nisipos. Am stârnit nori de praf când m-am apucat să curăț locul de cort. Văd pe jos că ultima ploaie a fost destul de puternică, lăsând urme de șiroaie în pământ. Peste tot pe unde mă uit sunt șănțulețe delicate săpate de apă, neatinse. Sunt singurul care a umblat pe aici de ceva vreme.

     Toată după-amiaza bate vântul. La lizieră sunt un pic expus, mai jos în pădure e bine și liniște. Mănânc, mă plimb prin pădure, admir satul, îmi curăț și îngrijesc tractorul până se face ora 7, și cum tot nu a trecut nimeni și văd că lumea se îndreaptă spre case prin sat, îmi așez cortul. De data asta, știind cât de frig se poate face totuși peste noapte, îmi pregătesc din timp toate hainele, să nu mă trezesc din nou pe întuneric, zgribulit de frig, să caut încă o chestie pe care să o pun pe mine. Mai mănânc cea și mă culc. Mâine vreau să mă trezesc mai devreme. E ziua-pivot a turului, cu Cincu, Dealu Frumos, și mai ales Centrul României. Adorm cu gândul la satele părăsite care au rezistat secolelor de vitregii ca să fie pustiite în mare parte de doar 50 de ani de comunism.

     Statisticile zilei: