Miercuri, 17 septembrie. După ce s-a oprit în sfârșit vântul aseară am dormit neîntors. Locul de cort a fost perfect, chiar dacă era fix între 2 copaci. Nicio denivelare, fără glod, pietre, spini, nimic. Tot a fost frig, dar am avut totul pregătit din timp și nu au fost probleme. Ciorapii de neopren de surfing au fost nemaipomeniți. Mă trezesc la răsărit. Frig rău. Trebuie să iau ceva mâncare și apă și nu cred că e vreun magazin sătesc deschis la ora asta. Mai lenevesc ceva, mănânc, mă mai plimb prin împrejurimi. După o vreme aud o mașină prin pădure și oameni vorbind, undeva adânc, în porțiunea abruptă a pădurii, spre nord, spre Cobor. Par să vină tot mai aproape. Mă gândesc că a venit vremea să plec. Strâng totul, urc pe Tractor și-mi văd de drum. Astăzi trebuie să ajung undeva aproape de Șomartin, trecând prin Cincu, Dealu Frumos și Agnita. Am multe de văzut, multicel de mers, dar mai ales mă așteaptă Centrul Țării.

Felmer de dimineață. În sfârșit s-a stins cât de cât focul de la marginea satului care ieri a ars după-amiaza și până seara târziu.

     Satul Felmer, atestat în 1206, e, împreună cu o mare parte din celelalte sate dezvoltate de sași, printre cele mai vechi localități populate continuu din țară. Coloniștii saxoni n-au fost primii, ei găsind români locuind deja la momentul ajungerii lor, dar au devenit cultura dominantă a așezării. Au construit biserica, inițial în tipul bazilical, adăugând turnul de vest și fortificații în sec. XV. Tot atunci este atestată și cea mai veche școală a satului. Astăzi, școala ruinată construită parțial în vechea fortificație datează din 1909 dar deja este ruinată. Așa cum a fost ea construită din ruinele vechii școli și a zidurilor și turnurilor vechi (din care se mai păstrează doar două), la fel a fost la rândul ei reciclată în alte construcții din sat în ultimele decenii. 

     Biserica stă-n picioare, dar doar dă impresia că-i vie. Orbitele i-s goale, pielea întinsă și crăpată, oasele se fărâmă iar carnea-i e sfâșiată de vietățile efemere care colcăie prin măruntaiele ei. Dealul pe care stă acum biserica e mai mult movilă, iar turnurile rămase dau impresia unei înălțimi reduse din cauza molozului rezultat în urma degradării fortificațiilor și anexelor, moloz care a crescut nivelul de călcare din incintă. În curând, în câțiva ani scurți, se va ajunge la punctul de convergență, când movila, în drumul ei ascendent, și biserica, în calea-i descendentă, se vor întâlni undeva la mijloc, contopindu-se într-o masă de cărămidă și piatră, expirând ca pe-o ultimă suflare, și probabil în nori de praf, duhul care le mai ținea legate așa cum le-a așezat omul. 

     Câteva cuvinte despre istoria multimilenară a văii ocupate acum de Felmer, cât și despre istoria recentă a sașilor, pe site-ul primăriei Șoarș. 

     Eu aș atribui starea asta de ruină plecării familiilor de neam saxon. În doar 60 de ani numărul rezidenților de etnie germană s-a redus cu 99%, dar ei sau descendenții lor mai trăiesc în alte localități din țară sau în Germania. Dacă aici pământul care le-a găzduit gintea de mai bine de 8 secole mai are puțin și le-nghite istoria cu totul, cu concursul celor rămași, în Germania se întâlnesc regulat, iar în Dinkelsbühl organizează Parada Portului Săsesc, păstrând amintirea fostelor lor sate încă vie. Sașii din Felmer și descendenții lor, câți mai sunt, participă și ei.

     Nu încetează să mă mire cum mă apropii de centrul țării dar pare că mă depărtez de civilizație. În spațiul ăsta ocrotit de extreme, cu climă bună, permisivă, cu relief accesibil și pământ suficient de roditor, majoritatea populației locuiește la sate, iar centrele urbane mari sunt la periferia spațiului, la intersecția cu zona montană. Ajungând aici, nu am mai văzut orașe de 2 zile, ci doar sate mărunte, am părăsit asfaltul cu zeci de kilometri în urmă, și la cum arată mai departe drumul și casele am senzația că urmează colibele de lemn, urmând ca apoi să dispară așezările și în final și drumurile, lăsându-mă singur cu dealurile, pădurile și jivinele podișului.

Felmer se termină repede, fără magazine, fără să văd mai mult de 3 oameni pe ulițe, și mă găsesc din nou unicul om care bate drumurile astea, auzind doar pietrele și praful sub roți, văzând casele cum parcă se prăbușesc sub ochii mei. Mă întorc în relativă civilizație după câțiva kilometri, la intersecția cu DJ104D, care e un drum asfaltat, în stare bună, și circulat. O iau spre nord, și după câteva curbe zăresc turla bisericii din Șoarș.

     Șoarș e mai mare, cu drum asfaltat, și găsesc repede un magazin unde fac aprovizionarea. Opresc și la o fântână să-mi umplu sticlele, și o bătrână mă lasă să umplu înaintea ei. Văd că și aici e debitul foarte mic, și durează mult să strâng 2 litri de apă, dar doamna insistă să mă lase pe mine înainte. Vorbesc un pic cu ea și aflu că, spre deosebire de Vama Buzăului, aici nu a plouat prea recent. 

Turnul bisericii, dinspre nord-est și nord-vest.

     În timp ce mă învârt, căutând o intrare, aud din spate copii. Văd că s-au strâns câțiva la geam ca să se uite la mine și la tractor. Îmi aduc aminte că tocmai a început școala, iar copiii cu siguranță nu au chef de studiu la 3 zile de la începutul unei noi clase. Profesorul îi strunește repede și până apuc să îl întreb ceva închide geamul. Mă uit mai bine în jur și văd ca nu comunică curtea bisericii cu cea a școlii. Nu văd niciun semn sau date de contact pe biserică, iar geamurile sunt sparte toate. Mă gândesc că și asta o fi închisă din cauza riscului de prăbușire, așa că până la urmă plec mai departe.

Doar cam jumătate din urcare e pe la umbră, în rest mă bate soarele în cap.

     După Șoarș urc un deal împădurit. Soarele a ieșit ca lumea. Deja mi se pare cea mai caldă zi de până acum. Drumul e cam abrupt, și mă trec toate apele până ajung în vârf. E asfalt bun până sus, dar când încep să cobor pe partea cealaltă, spre Rodbav, se strică rău, și unele gropi le ocolesc în ultimul moment. Cobor în viteză până în sat. Porțiunea asta îmi aduce aminte de intrarea similară, în goană, în Bunești, când veneam dinspre Viscri, acum 3 ani. În contrast cu căldura dinspre Șoarș, la coborârea asta prin pădure, la umbră, mă prinde un frig cum n-am mai simțit din noaptea de deasupra Ormenișului. Cum intru în sat văd biserica printre copaci, în dreapta, pe deal. În continuare văd foarte multe case construite din piatră, cum am tot văzut din Crihalma, semn că satele sunt vechi și sărace. Mai merg un pic și fac dreapta la indicatorul spre biserică, și încep să urc la construcția care se vede sus, deasupra satului. 

     Îmi place foarte mult aici. Am coborât într-o vălicică între păduri. E liniște și răcoare, și totul în jur e mai înalt. Orizontul e închis și apropiat. Nici țipenie de om prin sat, și am din nou senzația stranie pe care am avut-o și în Cobor, că umblu printr-un sat abandonat. Urc un pic și dau de o poartă închisă care blochează drumul. Sunt dezamăgit, fiindcă părea o biserică interesantă într-o poziție bună, sus pe deal, departe de centrul satului, ca la Viscri sau la Apold. Mă îndrept spre o grădină pe deal, lângă drumeagul către biserică, unde între timp a apărut un sătean. Îl întreb dacă se poate vizita biserica. Nu știu dom'le, nu vezi că am treabă? Nu vezi că-i închisă poarta? Da, dar poate are cineva cheie, așa a fost și în alte locuri. Omul se îndreaptă spre casă, fără să mai zică nimic. Aștept un minut, mă gândesc că poate iese cu niște informații în plus, ceva, dar până la urmă îmi dau seama că aștept degeaba și plec. 

     La ieșirea din sat mai dau de o femeie. O întreb și pe ea de biserică. Nu știu, parcă se lucra la ea. Mă simt ca în zona crepusculară. Știam din vizitele trecute că mulți din cei care trăiesc acum în satele astea sunt cam detașați de istoria caselor și a zonelor în care stau, cu atât mai mult cu cât Rodbav e unul din multele sate în care s-a construit și o biserică ortodoxă pentru enoriașii români. În sate mai sărace am văzut slujbe ortodoxe în biserici catolice, fiind singurele disponibile, păstrându-se astfel în stare bună clădirea. Aici nu prea mai are cine să întrețină bisericile astea reformate vechi dacă nu se mai oficiază slujbe. Nu mai găsesc pe nimeni prin sat. E vremea să merg mai departe.

Drumuri pustii

     Pe Google Maps am văzut marcate, în timp ce făceam traseul, Băile Rodbav. N-am căutat nimic pe net, sperând să găsesc ceva interesant la fața locului, niște bazine pline cu apă turcoaz în care să mă răcoresc la jumatea zilei. Știind ce s-a ales de majoritatea stațiunilor balneare din țara asta, nu aveam mari așteptări, dar am sperat că voi fi surprins.

     După ce am ieșit din sat deja mi-era clar ce voi găsi. Când am început să mă apropii, am auzit sunetul extrem de familiar al haitelor de câini. Mi-am dat seama că din Măneciu nu am mai văzut picior de câine. Apoi văd gardul. Sârmă ghimpată și Zonă Interzisă scris pe poartă. Nu mă scald în nicio baie azi. Câinii sunt foarte agresivi, o ceată pestriță care vânzolește în jurul meu, încercând să mă înconjoare. Nu arată a loc turistic. Ai putea încurca-o cu o bază militară de la depărtare. Toate clădirile arată rău. Bazinele la fel. Nicio surpriză, așadar. Mă depărtez de stațiune cu greu, încercând să scap de câini întreg și-mi continui drumul către Cincu, următoarea oprire, cu gândul să mănânc și să găsesc ceva de vizitat, să mai spăl din gustul amărui de la Felmer, Șoarș și Rodbav. Pe măsură ce mă depărtez, mă uit în complexul de clădiri de după gard, unde deslușesc câțiva oameni ieșiți din clădire, uitându-se calmi, fără să intervină, la un biciclist care încearcă să treacă pe drumul din fața porții fără să cadă pradă câinilor violenți păstoriți aici. Nici nu mă mai mir, văd același lucru și în București.

Arată promițător pentru o stațiune.

Alte câteva clădiri lângă.

Ciudățenii constructive

Aici mai arată a stațiune. Nu am timp prea mult să analizez, fiindcă din haita de câini unul mic tot încearcă să mă muște de gleznă.

Bazine

     Băile Rodbav au o poveste ciudățică. Au aparținut, de la înființare, satului, fiind una dintre stațiunile românești vizitate și de împărăteasa Maria Terezia a Austriei, au fost confiscate de comuniști, au revenit după revoluție Rodbavului, ca apoi să fie cumpărate de Ministerul Justiției prin Direcția Generală a Penitenciarelor, de unde și sârma ghimpată, în 1999. Stațiunea a devenit cu circuit închis, pentru angajații ministerului, timp de câțiva ani, și lucrările care s-au făcut aici s-au făcut cu ajutorul a câțiva deținuți aflați în detenție în stațiune. Nu pot să înțeleg logica transformării unor băi în închisoare, chiar și parțial. Aparent ar fi din nou deschisă circuitului turistic, dar încă se mai lucrează la stațiune cu deținuți în regim semi-deschis sau deschis. Greu găsești în prezent informații despre cazarea și facilitățile disponibile.

     Mai multe informații în câteva articole, aici și aici.

     La puțină vreme după băi am făcut dreapta, către Cincu, și drumul s-a transformat din nou într-o uliță prăfuită, cu bolovani împrăștiați peste tot. E din nou combinația fatală de factori: urcare pe un drum bolovănos, în soare, fără pic de vânt. Mă bucur de umbra unei linii de copăcei tineri la marginea drumului după ce trec de pădurea din jurul băilor când aud drujbe din față. Văd o pădure mai pe stânga. Mă apropii și văd doi oameni care taie toți boscheți și toți copacii și-i stivuiesc în grămezi în șanțul de la marginea drumului. Joc din nou cartea naivului când mă apropii, fiindcă se uită suspect la mine. Îi salut când ajung lângă ei și merg mai depare, de parcă nu e ilegal ceea ce fac ei. Oamenii se destind și își văd mai departe de treabă.

Drumul spre sud, către Cincșor, Olt, Voila și Făgăraș.

     Mai urc ceva pe deal trec de câteva livezi unde simt puternic dorința de a sări gardul și de a umple un sac cu mere zemoase și coapte (poate un pic prea coapte pentru mine, care am rămas cu gustul pentru mere verzi). Exact același gard ca la țară, în livezile de lângă Severin, cu stâlpi de beton văruiți și sârmă ghimpată. Rezist tentației nemaipomenite și merg mai departe până când în stânga se vede Cincu, cu biserica în mijloc, o turlă semeață între căsuțe ascunse printre copaci.