Intrarea în Cincu în zilele noastre este neimpresionantă, mergând pe un drum murdar, printre tiruri parcate. Trec pe lângă niște căsoaie atât de mari și urâte că n-am putut nici măcar să le fac poză, și mi-au dispărut acum complet din memorie. Niște porcării gigantice, nefinisate, gemând de prost-gust, cu coloane pe 2-3 niveluri, dintre care se revarsă o sumedenie de balcoane. Mai mult de atăt, multe dintre ele conviețuiesc în aceeași curte cu vechile case săsești pe care le înlocuiesc, laolaltă cu hambarele și cotețele care le însoțeau. Rămân uimit în drum în fața primului sat din Transilvania în care văd construcții în ilustrul stil de Sintești și Ivești. Sigur că nu-s destul de umblat, fiindcă știu sigur că sunt și altele. După opt secole pe plaiurile astea, pare că existența saxonă s-a sfârșit, cultura lor este dată la o parte, iar în locul ei vine acum alta.

Una din clădirile recent renovate, cu fiecare dintre contribuitori amintit pe un bloc de zidărie.

Piatră de mormânt a unor soldați germani. Regimentul 375 și husarul necunoscut identifică răposații ca participanți în a doua jumătate a Primului Război Mondial.

     Cincu este atestat documentar prima oară în 1329, însă și biserica, și localitatea sunt mai vechi de atât. Unul din cele 7 scaune (Siebenbürgen) definite în 1349, Cincu (Großschenk, hanul mare) a avut o evoluție constantă, concurând cu Agnita, aflat la 18km depărtare, apoi ajungând ca putere economică în provincia Sibiului să fie doar sub Sibiu și Rupea. A obținut în 1474 statutul de târg, apoi dreptul de a-și organiza armată proprie, în 1494 devine scaun al judecătoriei regale ungare, și în trei rânduri, în 1538, 1658 și 1664, a găzduit Dieta Transilvaniei. Biserica a fost fortificată în 1522-1526, odată cu o ușoară creștere a capacității și câteva modificări gotice aduse navei, printre care bolta cu nervuri care înlocuiește vechiul tavan de lemn, devenit factor de pericol pentru o construcție cu caracter defensiv din ce în ce mai pronunțat.

     Multă vreme Cincu a fost o localitate prosperă și cosmopolită. Populația românească a locului a venit din Țara Făgărașului, ca forță de muncă, și a rămas aici, ridicându-și biserică ortodoxă în 1815. Apogeul l-a atins în secolul XIX, având o populație de 3000 de locuitori, sucursale ale băncilor vest-europene mari, numeroase ateliere de manufactură și o mare suprafață cultivată în împrejurimi. Localitatea s-a depopulat de la sfârșitul secolului XIX, sașii emigrând către Statele Unite, urmând apoi deportările către Siberia la începutul perioadei comuniste, apoi vânzarea sașilor către Germania de regimul Ceaușescu. Ca urmare, în 2000 mai trăiau în Cincu doar 70 de sași. În prezent, caracterul cosmopolit al vechii localități se mai vede în cele cinci confesiuni (ortodocși, catolici, greco-catolici, evanghelici și reformați), fiecare cu biserica proprie, dar împărțind același cimitir.

     Fiind unul din scaunele săsești de importanță secundară, informațiile despre sat și biserică sunt ceva mai puține și mai puțin ferme decât aș vrea. Se poate citi mai mult aici, aici și aici.

Mă așez să mănânc la o masă care pare foarte bătrână. E liniște, nimeni nu trece să mă deranjeze.

     Nu la mult timp după ce sunt la numărul de pe ușă vine un om trecit de 60 de ani, îmbrăcat în haine "de lucru", prăfuite, călare pe o bicicletă de oraș, ceva marcă olandeză. Pe ea se văd mulți kilometri parcurși, dar și grija unui om preocupat de ce-i al lui. Pe cel ce are să-mi fie ghid îl cheamă Constantin Boghian, este din Cisnădie, este român, dar venit aici, din Cincu fiindu-i nevasta, a devenit fiu adoptat al satului, și a-nceput a se-ngriji de biserică, care, la fel ca multe altele din Transilvania, avea nevoie urgentă de un suflet milos, un spirit dârz și niște mâini îndemânatice și muncitoare. S-a luptat, a strâns bani, a adunat oameni, și datorită lui cine trece prin Cincu și sună la numărul dumnealui de telefon va fi dus prin toate cotloanele mustind de istorie ale celei mai mari biserici săsești de la sat și va răsfoi file de povești scrise de nenumărate generații izvorâte din câțiva temerari coloniști veniți la marginea Europei civilizate către sfârșitul Evului Mediu.

Portalul de vest a fost restaurat în anii '70, ocazie cu care s-au găsit capitelurile vechi. Nava principală e cu boltă în nervuri de teracotă, rar întâlnită la bisericile satelor săsești. Absida altarului a fost refăcută în stil gotic, în ciuda arcului în plin cintru care o separă de navă.

     Ca o particularitate, nava centrală nu are deschideri directe către exterior, spre deosebire de bisericile de mari dimensiuni din orașe, care deseori pot avea un al treilea registru, deasupra tribunei, cu ferestre pentru luminarea spațiului interior. Ferestrele inițiale erau la nivelul actual al tribunelor și au dispărut după adăugarea acestora în secolul XVIII. Acum nava este luminată indirect, prin ferestrele din cele două niveluri ale navelor laterale.

Cor cu strane gotice.

Capcană pentru invadatori, imediat în fața uneia din ușile laterale.

Bancă din 1865, construită fără cuie, găzduind un mic lapidariu.

Tribuna de deasupra navei laterale sudice, construită în secolul XVIII pentru a crește capacitatea bisericii.

Nevăstuică, cel mai mic carnivor din România, găsită mumificată în pod.

Parte din fațada sudică originală, romanică, ascunsă după construirea tribunelor și ridicarea șarpantei de peste acestea.

Șarpantă veche de cel puțin 300 de ani. Și acum, când scriu rândurile astea, simt în nas mirosul de lemn vechi, afumat, în căldura aia de pod încins de soare.

Harta cu bisericile săsești, fortificate sau nu, din jur.

Table de vecinătăți.

Proximitatea poligonului militar omonim a însemnat multe vizite ale membrilor forțelor armate din țările vecine (dar nu numai) în sat, inclusiv la biserică.

Se vede că nu s-a mai cântat la ea de multă vreme.

La ferestrele de tragere se citește grosimea pereților turnului și se vede în ce stare precară sunt probabil multe din turnurile de biserici fortificate din Transilvania.

Mecanismul vechi al ceasului este perfect funcțional, dar murdar și lipsit de lubrifiant.

Micul mecanism electronic, sincronizat prin satelit la un ceas atomic, care angrenează acum fețele de ceas ale turnului. Este, probabil, biserica săsească cea mai bine poziționată în timp din tot spațiul transilvan. Pentru păstrarea legăturii cu pământul ancestral, când mai moare un fiu sau o fiică a Cincului în Germania, unde mulți au ajuns după 1945, se trag clopotele atunci când cel ce odihnește este dus la groapa sa, în patria adoptivă, datorită sincronizării prin satelit, totul fiind realizat de la distanță, fără intervenția omului.

Ciocanul vechi, încă păstrat. Nu vreau să-mi închipui cum răsuna turnul atunci când lovea în clopote.

Șarpanta turnului. Nu am îndrăznit să urc mai sus, deja îmi tremurau picioarele.

E vremea să pornesc din nou la drum...