Plătesc la sfârșit intrarea, regretând enorm că nu am mai putut adăuga peste prețul afișat prea mult. Îmi iau rămas bun și pornesc din nou pe drum, gândindu-mă că poate am reușit să compensez obiectivele ratate până acum în turul ăsta cu un parcurs exhaustiv prin una din cele mai mari biserici de fel din țară. Ies pe poarta bisericii. Mă trezesc că e trecut de ora 4, iar eu nu sunt nici măcar la jumătatea drumului de 80 de kilometri planificat pentru azi. Am și alte locuri de văzut, profilul zilei arată ca un pieptene, cu dealuri după dealuri, și timpul nu mai e de partea mea.

     În Cincu nu prind niciun magazin pe drum. Sper să găsesc în Merghindeal sau Dealu Frumos, dacă nu, în Agnita știu că găsesc. Încă de la primele pedale simt slăbiciunea care se accentuează cu fiecare metru parcurs. Am mâncat degeaba; am umblat prin și pe lângă biserica aia de m-a lovit foamea din nou. E vremea să schimb un pic clasa de obiective vizitabile: urmează poligonul militar de la Cincu, înființat sub Carol al II-lea pe domenii din patrimoniul Coroanei.

     Ies din localitate și aud sunete familiare. Mârâieli, sunete de tot felul. Când trec prin fața comandamentului poligonului militar, cu toate mașinile americane și românești parcate în față, găsesc sursa. Mă uit în sus și cerul se umple de elicoptere și avioane militare. Apărând de după dealuri și păduri, zgomotul depărtat și grav devine vuiet asurzitor, spart, distorsionându-mi în urechi. Vânzoleala din cer e oglindită pe dealurile din jur. Punctele negre din depărtări încep a se mișca. Soldați, mașini de teren, transportoare blindate, împrăștiați toți prin iarba înaltă în jur, fiecare se învârte cu treaba lui, pe traseul lui. Am nimerit în plină mișcare de trupe.

     Vâjâitul ritmic al avioanelor care gonesc pe deasupra, uruitul constant al elicopterelor care se învârt la altitudine mică și grohăielile răgușite ale mașinilor de teren care se plimbă leneșe pe dealuri desenează un fundal sonor foarte antrenant unei scene mult prea statice: Eu, vlăguit de foame și căldură, dau pedală chinuitoare după pedală la Tractor, mergând parcă mai mult în spate decât în față, străduindu-mă să urc un delușor care în mod normal nu mi-ar pune probleme. Sunt neobișnuit de sleit. Mi-am făcut un calcul acasă de necesar caloric și în funcție de asta mi-am dozat mâncarea, dar fie m-am zgârcit, fie am țintit un total prea mic. De după restaurantul de lângă Feldioara parcă n-am mai terminat vreo masă sătul.

     Vâd mai multe semne cu fotografiatul interzis, mai ales pe lângă comandament, și toate mașinile care circulă constant pe lângă mine, sus-jos pe drum, și soldații postați la fiecare intersecție a șoselei cu drumurile de poligon, la fiecare cot de drum, mă împiedică să scot telefonul și să pozez sau să filmez. Privat de ocazia asta de a mă detașa de ce se întâmplă în jur, de a privi prin ochiul electronic și rece, de sticlă, al telefonului, la mașinile de ucis din jur și la oamenii antrenați să omoare care mă privesc atent, mă simt încolțit, direct vizat de întreaga desfășurare de forțe. Mă mișc greu, sunt o urmă neagră pe drum. Genți negre, roți negre, pantaloni negri, cămașă albă. Mă văd din Brașov la cât de discret sunt. Vizibil, expus, sunt la cheremul celor care roiesc în jur, și care, prin mișcări aparent benigne și uneori cu zâmbetul pe buze, exersează sârguincios vânarea și omorârea oamenilor pe câmpul de luptă, cel mai apropiat fiind la vreo 1000km, estul Ucrainei proaspăt cufundat în conflict. Nu am nimic în juru-mi să mă adăpostească sau măcar să mă ascundă. Pe de altă parte, oriunde mă uit văd, cu oarece dificultate, oameni în uniforme de camuflaj ieșind de după un boschet sau un pâlc de copaci și mașini apărând peste crestele dealurilor, confundându-se cu iarba uscată. Războiul trebuie să fie un lucru îngrozitor. Să fii ucis pe câmp de un glonț, un obuz, o rachetă, trase fără ca tu să fi văzut de cine, fără să știi dincotro ți s-a dat sentința. Mă simt neajutorat, fragil, aruncat într-o mașinațiune a celor care-și măsoară forțele prin numărul de oameni pe care au puterea să-i ucidă. E un sentiment aparte cel pe care-l ai atunci când îți vezi viața și controlul asupra ei în mâinile celor învățați să nu țină cont de ea.

     Abia după ce trec granița județeană în Sibiu ies din raza forțelor terestre, rămânând doar cu avioanele și elicopterele survolând amenințător deasupra capului. Ajung în Merghindeal și nu găsesc decât 2 magazine închise. Mă duc la biserică. Pustiu pe lângă, și niciun număr de telefon pe ușă. Arată foarte bine construcția, a fost renovată de curând, și satul e curat și frumușel. Încep să mă gândesc că o fi mai îngrijită moștenirea saxonă în județul-rival al Brașovului. Un sătean iese din curtea lui de lângă biserică. Aflu de la el că pot să sun la cineva, sau să mă duc la o casă de lângă pentru a chema pe cineva care să deschidă poarta. Stau în cumpănă un pic, omul mă vede nehotărât și-mi zice că nu e mare lucru înăuntru. Atât îmi trebuie, obosit după turul din Cincu și greaua plecare cu burta goală ghiorăind. Plec mai departe, căutând un magazin.

     Oricât de bune ar fi intențiile mele la plecare, uneori pur și simplu nu pot să trec peste starea de spirit a momentului. Foamea, oboseala și poate și lenea m-au făcut să merg mai departe pe lângă biserica din Merghindeal. Acum, acasă, regret că nu mi-am mai rupt o jumătate de oră din timp la momentul respectiv, dar e mereu greu să te pui în pielea celui din tur, murdar, obosit, înfometat, toropit de căldură. 

Mi-e atât de greu uneori să plec din satele astea.

     În 1600, după ce în iarna anului precedent intrase triumfător în Alba Iulia, devenind guvernator imperial al Transilvaniei și realizând, din poziţia de domn al Țării Românești, prima unire a acesteia cu Ardealul sub stăpânire română, Mihai Viteazul porni într-o campanie spre est pentru alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. În drumul său, domnitorul jefuiește și devastează mai multe așezări săsești, printre care și Cincu și Merghindeal, atrăgându-și ura și ostilitatea nobililor Pământului Crăiesc. Influența lor a făcut ca unirea țărilor române să nu fie de durată, aceștia revoltându-se în septembrie al aceluiași an împotriva fostului ban al Craiovei. Ca mărturie a trecerii sale prin Merghindeal, pe peretele bisericii, în interior, stă scris Anno 1600 ist dieses Gotteshaus von Michael Waida verwüstet (În anul 1600 Mihai Viteazul devastează această biserică). La fel ca altele din zonă, și Merghindeal s-a depopulat masiv în ultima sută de ani, ajungând la doar 41 de locuitori, crescând însă în prezent la peste 600.

     Nu găsesc magazine nici după biserică. Mânat de foame, pornesc spre Dealu Frumos, puțin mai la vest. Periferia e într-o stare similară celei din Cincu, și nu mi-e greu să ghicesc din ce cauză. Nu durează mult și văd și populația. Aceleași fuste colorate, aceleași piei negre, aceleași mâini lipicioase. Încerc să fiu discret și să-mi păstrez distanța, fiindcă aici chiar vreau să vizitez biserica. Fac câteva poze prin jur și mă îndrept către intrare, unde găsesc mai mulți copii țigani. Imediat mă-ncojoară și-ncep să mă-ntrebe, toți odată, de unde e bicicleta asta, de unde vin, unde mă duc, ce fac aici, ce face maneta aia, ce-i în geanta aia, cât costă nu știu ce. Unele în română, altele în engleză, altele presupun că în romani. Când încep să pună mâna și să tragă de fermoare, concomitent cu întrebările despre bani, găsesc că e momentul să plec. Văd câteva fuste înflorate apropiindu-se dinspre câteva case, și oameni în haine negre scoțând capul pe poartă, intrigați de gălăgie. Fir-ar a naibii, și pe asta am ratat-o acum...

     Pe deal e un monument dedicat constructorilor drumului Sibiu-Nocrich-Agnita-Cincu, construit cu ajutorul financiar al acestora, sub stăpânirea împăratului Franz-Josef I, în timpul guvernării contelui Karl Furst Schwarzenberger. Proximitatea față de centrul țării e întâmplătoare, monumentul fiind aici dinainte ca România să aibă teritoriul actual al cărei centru să rezulte aici.

     Apropo de centru, e interesant faptul că aici e centrul țării doar în proiecția cartografică oficială a României, proiecția stereografică 1970, care a înlocuit vechea proiecție Gauss-Kruger care considera Pământul ca fiind perfect sferic. Hărțile și planurile cadastrale și topografice realizate după anul 1971 au fost făcute în acest sistem de proiecție, numit pe scurt Stereo 70, și se raportează la un punct imaginar definit undeva aici. Păcat că nu este marcat și fizic, chiar și simbolic.

     Prof. Alexandru Boroiu de la Universitatea din Pitești a efectuat un exercițiu interesant, însă. Conform calculelor sale, centrul geografic al țării este undeva un pic mai la sud de orașul Făgăraș. Calculele au rezultat în urma folosirii sistemului GPS și a proiecției acestuia pentru obținerea coordonatelor. De unde diferența? Sistemul de proiecție Stereo 70 utilizează modelul elipsoidului Krasovsky 1940 pentru aproximarea formei sferoide a planetei, pe când sistemul GPS raportează coordonatele geografice la elipsoidul WGS84, diferit ca formă de cel folosit în sistemul Stereo 70. Așadar, România folosește oficial alt standard pentru determinarea coordonatelor locațiilor pe suprafața țării (în cadastru și topografie) față de GPS, devenit standard internațional. Mai mult de atât, pentru cadastrul Capitalei se folosește proiecția Stereo 30, un alt sistem.

     În concluzie, pot spune că am trecut prin centrul oficial al României, așa cum este el calculat pe teritoriul țării. Centrul internațional al României, calculat conform coordonatelor GPS, și mai aproape de adevăratul centru geografic, obiectiv vorbind, rămâne încă de vizitat, așteptându-mă pe o parcelă de pământ lângă Făgăraș, între combinatul chimic și drumul județean 104B.

Monumentul habsburgic, peste care soarele începe să coboare ușor.