Deja traficul e aproape de 0, trece o mașină la jumătate de oră, drumul e cam prost și satul arată cam dărăpănat. Iar intru în zona satelor mici, izolate de niște dâmburi împădurite. N-ai zice, la cum arată satul, că trei kilometri mai încolo, după deal, e un orășel de aproape 10000 de locuitori, cu industrie, cu trafic care- străbate (sau mai degrabă îl ocolește, momentan). 

     Ajung în centru. Biserica n-arată prea bine, îi citesc oboseala pe pereți. A fost refăcută în mare parte în secolul XIX, în special la exterior, în stil baroc, dar văd că s-a săturat să stea-n picioare atâta amar de veacuri. Incinta fortificată nu mai este, începând să se prăbușească în 1877 și apoi continuând să fie prăbușită de localnici, cele două turnuri nu mai există, iar ce piese religioase sau culturale importante mai avea (altarul, cistelnița, orga, steaguri de bresle) au fost duse în Sibiu pentru păstrare, când biserica, degradându-se accelerat, nu mai putea adăposti în siguranță moștenirea culturală a satului. 

     Găsesc câțiva oameni în spatele bisericii, lângă o dubă. Îi întreb dacă se poate vizita biserica, deși nici eu nu sunt convins că vreau sau am timp. Ei nu pot să-mi dea un răspuns fiindcă sunt veniți din altă parte. În rest, nimeni. Poarta-nchisă, niciun număr. Fac câteva poze și merg mai departe. Ar trebui să fie un domn Boghian în fiecare sat din ăsta, să te plimbe peste tot, să-ți spună tot ce a aflat în ani de zile de documentare, să țină clădirea în picioare, în siguranță și în relevanță prin muncă și voință. Încep să înțeleg cum vine treaba: când satul e pustiu și curat, are oameni gospodari și bătrâni care sunt fie pe câmp (cum am văzut pe lângă Șaeș și Apold în 2011 și Șoarș, Cobor și Felmer anul ăsta), fie la oraș, la muncă, iar când e populat, toată lumea e-n stradă și aproape invariabil e tuciurie. Vărd a văzut și zile mai bune, dar nu-i murdar, și nu te-ncearcă nicio teamă atunci când mergi pe stradă.

     După Vărd e asfalt nou, iar șoseaua începe să urce destul de tare. Mi-am dat seama că până la Făgăraș o s-o țină numai așa probabil, valonat și cu suprafețe de toate felurile, fiindcă după Racoș am văzut că orientarea văilor e preponderent est-vest, iar eu merg acum spre sud și mâine spre sud-est. Încep să fac niște estimări, mă uit pe hartă și mi se pare că nu am pe unde să pun cortul după Șomartin. Dacă aș ajunge pe lumină aș putea găsi, dar nu sunt foarte sigur că reușesc. O să mă opresc din nou pe deal, înainte de Șomartin, fiindcă am văzut că în tot podișul oamenii s-au așezat în vale, și o să găsesc crestele tot pustii. Mai am încă vreo 16 kilometri de mers, dar dacă drumul e tot deluros și bolovănos s-ar putea să pun cortul pe întuneric.

     În ritmul deja stabilit ajung în vârful dealului, de unde am o panoramă foarte frumoasă asupra unei văi în formă de potcoavă, cu un drum care o străbate, mergând în stânga către Veseud și în dreapta către Chirpăr și mai departe spre Cârța. Biserica din Veseud arată foarte interesant în poze, cu un turn vestic și un turn estic, la fel ca cele din Merghindeal și Dealu Frumos, și aș fi vrut s-o vizitez dacă nu ajngeam la ora asta aici. Am început să mă gândesc că și 80 km sunt prea mulți pentru o zi ca asta, cu drumuri proaste și multe locuri de vizitat. Chiar dacă mă trezesc cu noaptea în cap, dacă prind dimineața sau seara vreo biserică unde trebuie sunat pentru un ghid nu prea cred că mai pot să scot omul din casă. La următoarea vizită trebuie să-mi planific diferit zilele, cu mai puțini kilometri și trezire un pic mai devreme în zilele cu densitate mare de vizitabile. Prin contrast, în 2011 am mers și 90, și 100 de kilometri pe zi prin zona asta, și am vizitat mai multe biserici, dar toate, în afară de cea de la Axente Sever, fără ghid. Foarte multe am prins închise și atunci, fie că am ajuns la o oră nepotrivită, fie că nu găseam o metodă de contact.

     În vârful dealului întâlnesc un grup de SUV-uri de București. Mergând în viteză, aproape lipite unul de altul, mi-au dat senzația unor mașini scoase la test drive pentru o revistă auto. O apariție ciudată, lux înveșmântat în tablă, gonind pe drumurile astea când bune, când proaste, zburând printre sate pline de oameni sărmani într-o izolare pe care numai mașinile bine insonorizate o pot crea. E nemaipomenit de observat ce diferență de percepție e între a circula cu viteza lor și a mea. Îmi continui drumul, încă puțin uimit de cosmopolita nălucă roșie care a dispărut în câteva secunde din câmpul meu vizual. Devin din ce în ce mai puțin surprins atunci când dispare asfaltul subit din fața mea, așa că atunci când se-ntâmplă din nou, la coborârea de pe deal, nici nu mă mai mir. Sunt ciudat de temporare drumurile pe aici, la cât de vechi sunt unele din ele. În poze mai vechi, ale altora, văd că drumul între Chirpăr și Agnita era asfaltat în 2012, cu parapet metalic pe marginea drumului. E departe de ulița bolovănoasă pe care merg eu acum, afară de o limbă de asfalt mai sus de Vărd.

     În Chirpăr găsesc ușor biserica, fiindcă se vede de la depărtare. Satul e mai măricel, înfășurat pe drumul care merge pe firul văii, și nici aici nu găsesc prea mulți oameni. Turnul bisericii evanghelice este cel mai înalt turn de biserică de pe Valea Hârtibaciului. Găsesc și aici niște oameni care mestecă în beton pe lângă o casă, și care-mi zic că la ora asta nu o să-mi mai deschidă biserica domnul cu cheia. Perfect. N-am avut niciun noroc azi. Dacă nu era Cincu, aș fi trecut pe drum ca mașinile alea de București: surd, mut și orb, fără să exist în vreun fel în același spațiu cu satele și bisericile astea. Cobor de pe delușorul pe care e ridicată biserica și-mi continui drumul către sud, pe măsură ce soarele începu a se-ascunde după dealuri în dreapta mea, lăsându-mă în răcoarea văii să dârdâi ușor. Opresc, îmi pun un tricou subțire pe sub cămașă și merg mai departe. 

     La Chirpăr (corupere a numelui german-săsesc Kirchberg, în campania comunistă de românizare a numelor străine de localități în maniera muncitorească, vernaculară, adică pur fonetic) e una din bisericile care păstrează nava veche, romanică, din secolul XIII. Ca urmare a năvălirilor tătare din 1241-1242, Chirpăr și Veseud au construit o cetate țărănească undeva la jumatea drumului între ele, care le-a servit de adăpost în timpul invaziilor cumanilor și pecenegilor, dar în secolul XV se fortifică totuși și bisericile din cele două sate. Atunci, la fel ca în alte locuri, portalul original vestic al bisericii s-a zidit, turla a devenit turn de apărare, și intrări noi au fost create pe laturile de sud și de nord. O incintă de apărare a fost ridicată, curtina având drum de strajă acoperit și turnuri de apărare în cele patru colțuri. Ulterior a apărut o a doua incintă la nord, în fața căreia mă aflu acum, cu alte două turnuri de apărare în colțuri. Deja începe a se discerne un tipar aici: în secolul  al XIX-lea, o parte din fortificație este demolată, împreună cu câteva din turnurile de apărare, iar din materialele rezultate este construită școala. Ultimul turn, cel cu plan semicircular din colțul de sud-est, se prăbușește în 1968, lăsând în prezent incinta ca un perimetru de curtină întrerupt de clădirea școlii, cu turla bisericii ca ultimul turn din ansamblul fortificat rămas în picioare.

     După Chirpăr drumul începe să urce și să coboare niște dealuri mai mici. Bucăți de asfalt sunt împrăștiate din loc în loc, cât să nu te plictisești. Nu îmi ia mult și ajung în Săsăuș, care pare a fi la confluența a mai multe drumuri proaste. Când fac stânga către Șomartin trec un nou prag de calitate a suprafeței și ajung din nou pe bolovani mari, albi, pe șleauri adânci și ulițe abrupte. Încep să mă simt din nou la poalele Vârfului lui Crai. Am uitat aproape complet episodul, parcă a fost acum o mie de ani. Văd câțiva oameni ieșiți în fața casei și îi întreb dacă ăsta-i drumul către Șomartin, gândindu-mă că am greșit intersecția, deși cred că e una singură în sat. Mi se confirmă că e drumul bun, și că tot așa o ține până acolo. Le mulțumesc și merg mai departe.

     Mă gândesc că mai sunt vreo sută de metri de urcat, că mai tot podișul se învârte în jurul altitudinilor de 450-500m pentru văi și 600 pentru dealuri. După ce câștig ce par a fi 100m în altitudine cu mare greutate din cauza drumului prost și abrupt și a oboselii, mă opresc și mă uit pe harta de relief. Văd că satul e mai aproape de 400m altitudine, și că sunt la jumatea drumului, ce urmează fiind mai greu un pic. Soarele e încă pe cer, însă, fix deasupra oriontului, așa că nu mă mai grăbesc. Abia m-am îmbrăcat în Chirpăr, m-am îmbrăcat din nou și aici dar n-am făcut decât câteva zeci de metri după sat și am dat jos totul să rămân în tricou, că m-am încins în ultimul hal urcând coasta asta care parcă e din ce în ce mai abruptă și mai ruptă. Alunec pe bolovani, roțile scrâșnesc în pietrișul încă încins de soarele zilei, fălcile-s încordate și fruntea-ncrețită, cu privirea pironită la creasta dealului, unde drumul se întâlnește cu cerul. Cu pauze, trage Tractorul de mine până sus.

     Trec de niște stâne pe coasta vestică a dealului, spre sat, și mă uit în jur, de pe creastă, de locuri de campare. Nu îmi place cam nimic. Ori e pantă mare, ori e chiar pe creastă, fără adăpost, expus vânturilor și ochilor de pe drum. De ambele părți ale drumului sunt stâne, și văd urme de căruțe și oi prin iarbă. Mă duc până la urmă la nord de drum, spre un pâlc de copaci, unde sunt stâne mai puține, activitatea pare mai redusă și sunt mai sus un pic față de drum. Trudesc trăgând tractorul peste pământ moale, arat, și prin vegetație înaltă. Mă învârt un pic și găsesc un loc mai jos de creastă, sub un copăcel, la ceva distanță de o căbănuță de lemn care pare părăsită. Îmi vine să mă apropii, dar cu atâtea stâne și urme prin jur nu știi pe cine găsești. Jos, la baza dealului, la marginea pădurii, văd câteva tractoare învârtindu-se în mișcări lente, simultane. Mi se pare ciudat cât de des trag paralele între balet și dansul tractoarelor pe câmp. Curând îmi dau seama că se îndreaptă spre casă, spre Șomartin, așa că mă liniștesc și-mi întind cortul la ultima geană de lumină albăstruie a cerului.

     Mănânc bine, termin strugurii plimbați încă din Agnita, îmi pregătesc din nou hainele pentru o noapte rece și mă culc. Cum pun capul jos începe un vânt care parcă dă să rupă copăcelul sub care m-am adăpostit. Sper că nu vin peste mine norii care se vedeau în depărtare, în est, într-o ceață udă, albastru-violet. Cu gândul la furtuni care se pogoară peste mine în toiul nopții, rupându-mi cortul, zvârlindu-mă din sacul de dormit pe câmp și înghițindu-mă în apa înghețată scursă de pe deal, adorm aproape imediat, pradă oboselii unei zile pline, ziua în care am ajuns în centrul țării, în ultima noapte în Podișul Hârtibaciului.

Numerele zilei: