Joi, 18 septembrie. Ziua 5. Vântul destul de violent de peste noapte s-a liniștit de dimineață. Mă trezesc la răsărit, la fel ca-n celelalte zile. Aseară mi-am ales locul de cort în spatele unui copăcel, fiind expus vântului și foarte vizibil pe coama dealului. Nu am văzut mare lucru până să ies din cort, când am fost întâmpinat de unul din cele mai frumoase răsărituri pe care le-am văzut. Peste tot în jurul meu sunt dealuri frământate cu o regularitate ciudată, scoțând capetele din ceața rece dinspre est ca o turmă de oi abia trezită din amorțeala matinală. Spre sud văd curtina masivă a Făgărașilor, cu colțuroase creneluri zdrențuind ceața și frigul și înălțându-se parcă văzând cu ochii. Încă de la Racoș, după traversarea Perșanilor, mă urmăresc, străjeri atemporali peste un ținut unde timpul curge pe lângă, nu peste el. Azi voi pune din nou mâna pe iarba lor, voi simți pietrele colțuroase din nou sub roți și mă voi uita o ultimă dată înapoi așa cum m-am uitat prima oară peste ei acum 2 ani, după o zi întreagă de luptă pentru cucerirea meterezelor stâncoase de pe versantul sudic al Transfăgărășanului. Atunci eram la poartă, dormind o noapte aproape de stele, arătând că sunt vrednic de intrarea în Terra Ultrasilvana. Azi voi fi la poartă, pe picior de plecare.

Nu poți găsi cuvinte pentru a descrie un asemenea răsărit.

     Timpul trece, dar eu rămân imobilizat, captiv Soarelui, țintuit în frig în fața pământului învârtoșat în colaci groși, împăduriți, cât vezi cu ochii, deasupra și dedesuptul meu. Câmpia îți îngustează câmpul vizual, ești ca șoarecii de câmp cenușii, cât o prună afumată de mici, care mișună pe lângă tine, chițăind aproape imperceptibil când traversezi imensitatea lipsită de trăsături a Bărăganului. Vezi doar orizont de jur împrejur, și nu știi dacă e la 1 km sau la 100 km depărtare. La deal însă, la munte, te simți înzestrat cu puterile creației, ale timpului, asupra materiei din jur. Lumina, umbra, frigul, căldura, toate-ți sunt culori pe o paletă nesfârșită, iar cu ele-ți văruiești tablou după tablou, înlănțui fresce pe pereții albi și vastele bolți ale palatului cerebral. Vânturile, ploile și timpul le-au scorojit pe cele mai vechi, dar ai încă multe săli înaintea-ți care te cheamă să le umpli cu mitologiile proprii. Tumultul de pământ și piatră m-a elevat din nou peste condiția de muritor. Sunt pribeag și trăiesc veșnic în ritmul pașilor, al pedalelor, cu axul cardanic angrenându-mi inima prin roțile grele ale Tractorului, elicea vaporului, zguduitul ritmic, hipnotic, sacadat al pașilor pe pământ. Am nevoie de drum ca de aer, iar acum aerul rece, tomnatic, al Hârtibaciului nu mi-e suficient.

     Soarele încălzește azi mai repede decât zilele trecute. Una câte una, dau jos hainele strânse pe rând pe spinare peste noapte. Desfac bețele de cort, scot bagajele și mă întind la soare, înghițind căldura, mirosurile, sunetele, priveliștile. Baloții din jur sunt parfumați și miros de la distanță, și mult timp a trecut de când am mirosit unul ultima dată. Uit de mine din nou, până când se intoarce tractorul agricol care bântuia ca un spectru mecanic valea aseară. Aud parcă din nou ceasul ticăind, undeva dincolo de munți, timpul scurgându-se ritmic, sacadat, subit, între momente de încremenire completă. Strâng totul, inclusiv nenorocita de apărătoare de roată spate pe care o car din prima zi fără să-i fi găsit un loc în care să nu-ncurce. Rafinamentul Tractorului e suprem: nimic nu e superfluu, nimic altceva nu are loc. E unitatea perfectă, întreagă, 1/1.  Probabil și eu îi sunt în plus.

     Urc ultimii metri în sus până pe coama dealului, ies în drum și încep să cobor. Drumul e tot prost, întărindu-mi impresia că tot spațiul între Săsăuș, Chirpăr, Vărd și probabil Șomartin abia bate la ușa secolului XVIII, închis pe dinafară și uitat într-un moment de neatenție de Sibiu, Brașov sau Cluj. Doar niște tractoare și mașini venite cu o limbă de asfalt servesc ca repere anacronice ale contemporaneității, atât de străine că-mi induc o ușoară panică cum numai niște mașinării nemaivăzute ar induce într-un suflet neumblat. Senzația rămâne pe măsură ce mă afund în pădure și văd că tractorul care face larmă de ceva vreme e un utilaj de nivelat drumurile de piatră și pământ. Nu am mai văzut așa ceva, și-ncep să mă îndoiesc de mine însumi, întrebându-mă dacă o să mai înțeleg cum funcționează telefonul până trec de Șomartin. "Șoferul" utilajului se uită la mine ca la urs, cu o uimire pe față pe care nu o înțeleg. Nu pot decât să presupun că are simultan o revelație similară cu privire la existența bicicletei, mă gândesc în timp ce zbor pe lângă el, derapând ușor pe drumul destrămat.

     După câteva minute ajung în Șomartin. Spațiul, într-adevăr, mi-e familiar: complet pustiu, fără un magazin, fără o ușă, poartă sau fereastră deschisă, fără picior de om, fără un scâncet de animal. Și vântul pare a ocoli casele, sau a bate de-a dreptul prin ele, de parcă mi le-nchipui din vălătuci de praf și căldură. Îl înțeleg pe muncitorul singuratic de la drumuri. Cine știe de când umblă pe aici fără să vadă făptură vie. 

     Martinsberg, Mertesbaarich în saxona transilvană sau Șomartin în română, e menționat prima dată în 1337. Informații se găsesc greu, aproape la fel ca satul însuși, pe hartă sau pe drum. La fel ca celelalte din regiune, a suferit de depopulare, dar puține sate sunt atât de evident pustiite. Scăzând de la aproape 1300 de rezidenți la mai puțin de 300 în jumătate de secol, și inversând complet raportul dintre români și sași, e încă unul din leagănele goale ale unei culturi speciale, ocupat cu prea puțină convingere de o mână de oameni care nu reușesc să se ridice din praful în care se târâie cu greu. Școala ca un craniu, cu orbitele goale și uscate, privește orb la drumul pe care umblu numai eu. Primăria, renovată doar la stradă, guvernează un sat de case pustii.

     Văd biserica și mă-ndrept spre ea, cu gândul că acolo e poate mai animat satul. E mai mare decât Săsăuș, dar acolo erau totuși oameni pe uliță. Multe case sunt în stare bună, dar nu știu dacă asta înseamnă locuite sau conservate în inerția zero a văilor ăstora. La biserică, însă, tot nimeni. Curtea e plină de copaci, poarta-i zăvorâtă, mare lucru nu reușesc să văd. Și biserica arată bine, mai bine decât în alte locuri. Îmi vine să sar gardul și să umblu un pic înăuntru, dar nu pot să-mi las colegul de drum în bătătură.

     Pe parcursul satului și-a făcut apariția, pe nesimțite, și asfaltul, și nu cel nou, turnat otova, de-a dreptul, ci cel vechi, pre-aurelian, în porțiuni întregi, găunoase pe ici-colo. Mă poartă pe niște pante domoale, în condiții atât de ideale, că mă întreb ce mă așteaptă mai departe. Drumul e valonat, cât să nu tocești același pinion, dar plictiseala apare pe nesimțite în lipsa provocării. Deja e cald, mai ales față de ieri, când mare parte din zi am avut și tricou pe sub cămașă.

     Drumul vălurit mă aduce curând în Bruiu, reședința comunei de care aparține și Șomartin. Văd de la depărtare biserica fortificată, printre copaci. Parcă și aici e pustiu. Ajung în centrul satului, lângă biserică, tot fără să văd om pe stradă. Mă învârt în jurul ansamblului fortificat până ajung pe partea de nord, cu intrările, și văd poarta mare, închisă, și o ușă mică, într-unul dintre turnuri. Deschisă. Ocazia s-a ivit. Nu rezist tentației. E doar un magazin deschis peste drum, cu o ferestruică care nu vede spre turn. Mă duc, cu gândul să intru cu tractor cu tot, ușa fiind destul de lată. Dau să intru, când aud familiarul "Ce faci, măă, acolo?" din gura unei purtătoare de fustă înflorată. "Ce faci mă, ai venit să furi, fir-ai al dracului!" Sunt rușinat de tentativa mea de intrare prin efracție, deși în capul meu nu văd să fie asta situația când clădirea e abandonată în plin sat. Zic eu fără convingere ceva de vizitat biserica, dar văzându-mi interlocutoarea ieșind din magazin, și oamenii ce-ncep să se-nființeze din spate, găsesc că e o situație pe care am abordat-o prost și e mai bine să plec cât mai repede, în strigătele în mai multe limbi ale femeii cu fustă înflorată care prinse viteză spre mine. Am fost prins ca un puștan în livadă, din neatenție și entuziasm. 

     Anna Schuff, nevasta unui fermier din Bruiu, a fost ultima femeie din scaunul Cincului judecată și executată pentru vrăjitorie, prin legare și aruncare în lac, pe urmă ardere pe rug, în 1744, cu doar 24 ani înainte de interzicerea proceselor vrăjitoarelor de împărăteasa Maria Terezia în Transilvania. În Europa și în Americi au fost des evocate persecuțiile femeilor (și rareori bărbaților) prin acuzele de vrăjitorie și manifestări ale răului. Se estimează că au fost executate în urma acuzelor de vrăjitorie între 50 000 și 100 000 de persoane în Europa, din care aproximativ 500 în Transilvania. Piețele mari din Sibiu, Brașov sau Cluj poartă sângele și cenușa a zeci de femei executate pentru fapte malefice, altele fiind înecate în iazurile din apropiere. Spre deosebire de vest, unde persecutarea așa-ziselor vrăjitoare era motivată și judecată religios, în Transilvania tribunalele erau laice, iar perioada execuțiilor apare ca un ecou al acțiunilor din Vest, încheindu-se în secolul XVIII, la mai bine de un secol după atingerea apogeului în regatele apusene. Mult mai izolate de regatele europene decât Transilvania, Moldova și Țara Românească nu consemnează decât o mână de asemenea procese în 1586, 1714, 1761, 1777. Dimitrie Cantemir, interesat de "știința sacră", introduce în limba română termeni ca maghie și alhimie, dar odată cu intrarea în secolul XIX dispare interesul pentru și procesele vrăjitoarelor, în țările române și în Europa. Încă o dată, sunt recunoscător celor de la Povești Săsești pentru informațiile despre vrăjitoria din spațiul transilvan.

     Ieșit din localitate, încă cu gândul la cele întâmplate lângă biserică, mă gândesc la câte sate au mai rămas până trec Oltul din nou și intru în Țara Făgărașului, unul din bastioanele populației române în Transilvania. Doar Cincșor și Calbor mai sunt. Realizez când mă uit în jur că totul e mai verde. Părăsesc dealurile aride și intru în umbra și răcoarea Făgărașilor. Tocmai ce mă gândesc că o să trec aproape de Cincu, și se aud din nou tunete în depărtare, pe urmă din ce în ce mai aproape. Câteva clipe mai târziu trec pe deasupra mea, în zgomot asurzitor, avioanele văzute și ieri. La Cincu, domnul Boghian îmi spunea, cu degetul pe steagul Ucrainei pe un panou cu țările participante la exerciții în poligon în 2013, că de când cu deranjul de acolo s-au intensificat exercițiile în poligon. Nici în 2011, nici în primăvara 2014 nu am auzit sau văzut avioane și elicoptere când am trecut prin zonă. Încep să mă gândesc cum o fi pentru localnici, care traversează drumurile și câmpurile în fiecare zi, cu soldați și vehicule roind în jurul lor cu furie. Nu puteam să scap de senzația că sunt pe un platou de filmare, iar proximitatea de aparatura de luptă mi-a dat un sentiment de nesiguranță, de teamă, o fereastră în posibilități viitoare, în funcție de cum reușește poporul ăsta să-și îngrijească destinul.

     Însoțit de avioane, trec de bifurcația cu drumul spre Toarcla, unde câțiva ciobani negricioși care mă chemau insistent mai mult m-au convins să ocolesc satul, lăsând în urmă o biserică frumoasă în alt sat semi-părăsit, și ajung la prima urcare mai serioasă. Dealul la câțiva km sud de Cincu mă ia pe nepregătite și mă găsește mai terminat decât mă așteptam, visând la Cola și la ciocolată, după un mic dejun atât de sărăcăcios că nici nu mi-l amintesc. Mai am niște mâncare, dar găsesc că sunt prea aproape de Cincșor ca să opresc aici să mănânc. În vârf, DJ105A continuă la stânga, către Cincu, dar eu fac dreapta, pe un drum de pământ care ocolește Cincu și mă duce direct în DJ105. Bucata asta de drum e extraordinară, o cobor în forță, cu un rânjet imposibil de stăpânit, o coborâre continuă, cu destule provocări sub formă de nisip în curbe, bolovani și șleauri cât să pună sângele în mișcare și viteză cât să simți rece pe spinare. Mă simt atât de bine, că nu mă îndur să mă opresc pentru poze, deși priveliștea de pe coasta dealului, cu valea deschizându-se în față, îmi afectează teribil hotărârea cu care rămân cu ochii pe drum. Doar groapa de gunoi improvizată, în flăcări, și cu mizerie împrăștiată împrejur de vânt, îmi lasă un gust amar la sfârșit și ajung la șosea, încă o dată, deziluzionat de țara în care trăim și oamenii care o populează.