După o masă de prânz din nou sărăcăcioasă în pădurea de lângă Cincșor, într-o zgârcenie spartană, parcă inspirată din austeritatea luterană cu care am tot avut contact în ultimele zile, plec mai departe din nou, cu la fel de puțină vlagă ca atunci când m-am întins pe frunzele uscate ca să mănânc. Mai am nevoie de un pic de timp, să intre glucoza în sânge. Până atunci, însă, și până la reintrarea în ritm, va urma cel mai probabil o jumătate de oră dificilă.

     Drumul devine pe alocuri chinuitor. Căldura e similară cu cea din tururile anilor trecuți, din iulie și august. Am parte de nisip, bolovani și pante abrupte, dar cel puțin urcările nu sunt lungi. Unul din semnele recurente ale oboselii e lipsa pozelor. Vederea se încețoșează, mintea încetinește și nimic nu mai pare demn de imortalizat și arhivat în dosarele turului. Orice acțiune, cât de mică, e o corvoadă, o muncă sisifică pe care mă străduiesc s-o evit. Călătoria însăși devine o povară greu de cărat. Pe Google Maps abia se vede firicelul de drum prin câmp, și din asta am știut că o să fie greu, dar am subestimat denivelările și declivitatea. Sau, cel puțin, sunt într-o stare de spirit nepotrivită pentru a aborda următorii kilometri de drum cu plăcere.

     Ajung după un timp în Calbor, care la fel ca drumul ce-l precedă pare lung, interminabil, ridicându-se pe măsură ce mă apropii de capăt, într-o încercare de a mă-mpinge înapoi pe unde am venit. O opoziție puternică din partea unei așezări de altfel statornice, cu spațiul locuit încă din Neolitic. Tumuli funerari romani se mai găsesc și acum în preajma satului. Lesne de înțeles, având în vedere că la Cincșor se găsește și un castru roman. Satul actual, însă, e menționat prima oară în 1488. Ce-mi sare în ochi, totuși, e numărul mare de case românești, la fel ca în Făgăraș. E primul semn vizibil că părăsesc un spațiu cultural și intru într-altul. Apare și asfaltul, accelerându-mă ca o pantă descendentă pe coasta unui munte, prăvălindu-te în hăul pe care încerci să-l eviți. Accelerația e abia perceptibilă, desigur, că încă merg la deal. 

     După ce trec de sat, vântul începe a prinde putere, exact când încep să urc ultimul deal. Pomii, pădurile care m-au adăpostit după Cincșor se răresc până rămân singur pe drum cu vântul. Se-ntoarce el ce se întoarce, până se hotărește să-mi bată din stânga față. Nu durează mult până mă simt secătuit, atacat din toate părțile: vântul constant, căldura care de la răsărit încoace parcă încinge dealurile tot mai tare și panta din fața-mi, în mod normal domoală, dar acum parcă peste puterile mele. Pentru prima oară după Cobor sunt nevoit să pun piciorul jos pe urcare și să merg pe lângă o perioadă. Simt că nu mai trag deloc oxigen, parcă urc pe Everest. Fără vreun semn, însă, la un moment dat îmi revine vlaga. Parcă circulă sângele din nou în mine. Să fie oare mulțumită gemului egiptean de zmeură, cumpărat dintr-un sat din fundul Transilvaniei? Urc ca apucat, și nu mă mai opresc până cuceresc dealul. Surprins de energia regăsită, mă uit în jur, de pe marginea podișului, la următoarea bucată de drum a zilei: traversarea Țării Făgărașului.

     De la 600 de metri văd dintr-o privire totul: Făgărașul la picioarele mele, Oltul care șerpuiește pe lângă, separând dealul de câmpie, Făgetul Calborului în stânga, înaintea-mi pe drum, Perșanii în față, în depărtare, și omniprezenții Făgărași, făcuți cu atât mai impunători de câmpia deosebit de plată care se întinde până la poalele lor. Undeva, în față, voi găsi o fisură între Perșani și Făgărași prin care să mă strecor în drumul meu spre sud.

     De pe deal urmează obligatoria coborârea până în oraș. După căldura insuportabilă de pe dealul golaș, arid, căderea controlată prin Făgetul Calborului, la o viteză amețitoate, pe drumul de-a dreptul întunecat, ajung jos, pe podul peste Olt, complet înghețat. E cea mai deasă pădure pe care am văzut-o în podiș, înghițind de-a dreptul drumul și pe nefericiții care-l parcurg. Aici, în pădure, a fost descoperită în 1955-1956 o necropolă romană formată din mai bine de 50 de tumuli. Nu m-aș mira dacă Făgetul ar fi bântuit; cu siguranță frigul pe care îl mai simt și-acum uneori mi-au dat senzația asta. Pe pod, la ieșirea din pădure, cert e că nu mai aveam din nou energie, de parcă mi-ar fi fost răpită pe coborâre de cei care nu mai au vlagă de atât de mulți ani, odihnind printre copacii răsuciți și grămădiți pe coasta dealului.

     Odată trecut Oltul, în oraș intru pe DN1, chiar dacă numai pentru 10-15 km, dar apropierea civilizației m-a făcut să-mi pierd cheful. Vântul, deși nu foarte puternic, contribuie la fărâmițarea lentă a motivării. Un lucru de care reușesc să mă agăț ca să rămân motivat, paradoxal, e familiaritatea bucății ăsteia de drum, cea mai depărtată de casă pe care am parcurs-o cu bicicleta în ambele direcții de mai mult de 3 ori.

     Biserica din Șercaia, în forma actuală, a fost reconstruită în 1868-1875 într-un stil gotic mult mai pregnant decât în multe in satele săsești. Clădirea alăturată turnului bisericii e datată în 1776-1777, de asemenea monument istoric. Turnul bisericii e mai vechi decât nava. Una din cele 15 cetăți ale Țării Bârsei, Șercaia e menționată prima oară într-un document emis de Papa Grigore al IX-lea, în 1235. Printr-un document din 10 iunie 1417, Mircea cel Bătrân dăruiește satul familiilor Borcea și Călian din Vad, un sat mai la sud, cu specificarea unor locuri de hotar care își mențin toponimia și astăzi.

     Odată ce-am părăsit Șercaia, îndreptându-mă spre sud, vântul încetează să-mi mai bată în față. Față de DN1, am alături pe drum aproape exclusiv camioane. Merg concentrat, trec de Vad (sat care acum aparține de comuna Șercaia, în ciuda istoriei cu Mircea cel Bătrân) și încerc să nu mă las demoralizat de drumul spart, de camioanele dese și de uruitul care vine și pleacă în valuri în jurul meu. 

     Când ajung în sat, găsesc cu siguranță originea semnelor religioase de pe drum. La numărul 11, în Ohaba, casa asta, cu ferestrele de la stradă zăvorâte și cu fațada plină de colaje de icoane, simboluri, figuri religioase, laice, de benzi desenate sau animații, întâmpină toți trecătorii pe DN73A, dându-le inclusiv localnicilor senzația că proprietarii casei sunt un pic ieșiți din comun. Gheorghe și Cornelia, copii vârstnici și însingurați ai unui veteran de război, trăiesc împreună în casa întunecoasă, plină de asemenea lucrări în diverse stadii de lucru, construite din resturi culese de te miri unde, trăind numai ei știu din ce, după pierderea pământului moștenit. Felul în care arată acum proprietatea e urmare a unei întâmplări din 1992, când Gheorghe a descoperit într-o buturugă despicată ceea ce el a numit lemnul lui Ifraim din Biblie. De atunci, cei doi au devenit o prezență aparte în sat, așa cum am remarcat și eu la ambele treceri prin Ohaba. Mi-e greu, însă, să mă gândesc la condițiile în care ei trăiesc, și la gândurile care le populează mințile, producând colaje ciudate și trăindu-și sihăstria în inima unui sat, având împrejur ruinele a atât de multe mănăstiri, în prezent dispărute, pe dealurile din zonă.

     Ies din Ohaba cu gândul încă la casa cu icoane, la religia găsită în singurătate, indiferent de forma ei, și după câțiva kilometri intru în Șinca Veche pentru un mic ocol la schitul rupestru din apropiere, de care nu am știut prima oară când am trecut pe aici. Șinca Veche este menționată în 1476, deși este cert că ea exista cu mult înainte de această dată. Pe dealurile din jurul localității existau până la 5 mănăstiri în secolul al XVIII-lea, așadar locul are tradiție monahală veche. Schitul rupestru, însă, datează din perioada domniei Mariei Terezia, când din încercarea de a converti comunitățile monahale din regiune la ritul catolic, călugării ortodocși au fondat două biserici rupestre în peșterile din Dealul Pleșu, extinzându-le treptat, și folosindu-le până la începutul secolului XX. Aproape un secol au rămas părăsite, până când situl, desemnat monument istoric, a fost restaurat și introdus în circuitul turistic, laolaltă cu adăugarea de construcții noi pentru continuitatea traiului monahal în locurile care au servit ca unul din bastioanele ortodoxismului în Transilvania.

     După ultimele case urmez un drum de pământ cale de câteva sute de metri, urcând în final către ansamblul schitului. După toți kilometrii de arșiță în bătaia soarelui, pe șosea, din Făgăraș încoace, pădurea umbroasă care învelește tot versantul vestic al Dealului Pleșu e o gură de aer și o pauză binemeritată de la căldura atât de mare de azi. Pe o liniște deplină, întreruptă doar de câteva păsări sau de un vânticel printre copaci, am proptit tractorul de un gard și mi-am luat geanta cu mâncare și apă. După zgomotul nesfârșit al șoselei, în special de când am dat mașinile pe camioane după Șercaia, liniștea de aici mă lovește atât de puternic că nici nu mai simt nevoia să leg tractorul. Aici toată lumea a venit căutând pacea.

     Înăuntru, după poartă - fântâni, copaci, ape curgătoare, frunze, pietriș, toate elementele de bază ale grădinii Paradisului. La umbra unui copac stufos, pe marginea izorului, drumeți discută pe subiecte de religie, de istorie, încercând în zadar să desțeasă lâna groasă a ultimilor 2000 de ani în Transilvania. Toate popoarele care s-au perindat prin zonă au lăsat culori întru clădirea mozaicului care este acum cuprins în arcul carpatic, și cu greu mai poate distinge acum ce rol a mai avut fiecare. Aleile înguste, răcoarea și discuțiile elevate din jur îmi dau impresia că am intrat într-o medină fără nume, undeva în bazinul mediteranean, nimerind pe porțile unei universități arabe din vechime. Locul este izolat din toate punctele de vedere de mediul înconjurător, ferit de mediul ostil și modelat cu grijă pentru a crea cel mai propice mediu pentru oameni. Nu am găsit foarte des liniștea sufletească în locuri modelate sau clădite de om, dar am găsit-o aici, făurită de mâna omului împreună cu natura.

Ideea schitului parțial sau total subteran a fost preluată și în construcțiile noi, dar cu umilință, într-un mod aproape religios de corect.

Chilii, capele și alte construcții din noul complex monahal.

Paraclisul nou

În apropiere e monumentala construcție care protejează schitul rupestru.