Părăsesc schitul de maici cu muzica religioasă emanând delicat din boxe mici, împrăștiate prin toate clădirile, ca să văd schitul rupestru. Conservat printr-o construcție de lemn neobișnuit de interesantă și de gândită pentru o structură de protecție, carcasa de lemn este o atracție în sine prin felul în care urmărește relieful, simplificându-l la suprafața sa poligonală, redusă la esență, apoi fragmentată în ritmul constant al căpriorilor de lemn, întrerupt doar la intrare. Trec pe lângă proprietarul motocicletei de afară în drum spre structura de lemn, angajat într-o discuție îndelungată cu alt bărbat despre Imperiul Bizantin și influența sa asupra teritoriilor românești.

Mai sus de Șinca există monasteria despre care m-am informat de la persoane de încredere care au fost în ea. Aceștia relatează că monastirea este tăiată în întregime în piatră de carieră și deci nu are acoperiș. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriașă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimbă cu cărțile după razele soarelui pentru a putea ceti. Monastirea a rămas și după vremea lui Buccow (general austriac însărcinat de Maria Therezia să reprime secuii, fiind autorul masacrului de la Siculeni, și să închidă și să distrugă mănăstirile ortodoxe din Transilvania), dar nu se cunoaște vreun priviligeu al ei.

     Mă las cu greu dus de aici, dar a venit vremea. Soarele continuă să coboare, până la Poiana Mărului mai e ceva, și țin minte că drumul de aici e cam tot în urcare până la vreo 800 m, de la sub 500 m la cât sunt acum. Pe urmă, bănuiesc eu, e coborâre până în Zărnești, măcar câțiva kilometri. Nu știu ce mă așteaptă pe următoarea bucată de drum, în afară de faptul că va dura ceva, și în curând se va face frig și întuneric.

     Amintirile de acum 2-3 ani nu sunt foarte clare. Mă aștept să văd serpentine după fiecare curbă, munți, drumuri abrupte. În schimb drumul e drept ca ața, lung, și urcă imperceptibil, ba uneori am impresia că nu urcă deloc. Nici nu m-am uitat pe hartă de ceva vreme, fiindcă îmi amintesc în mare drumul, iar pe naționale oricum urmăresc indicatoarele. Îmi dă o senzație plăcută să las o vreme hărțile și să navighez analog, după semne, drumuri, senzații. Uneori cad în patima planificării prea detaliate a traseului și sunt prea multe intersecții de care trebuie să țin cont între județene, comunale sau drumuri neclasificate. Măcar mâncând din ce am mai luat din Făgăraș și Mândra, am suficientă energie cât să merg în ritm susținut, dacă tot e drumul drept.

     Chiar dinainte de Șinca Nouă traficul a început să dispară. Drumul e surprinzător de pustiu, după ce am fost înghesuit de camioane din Șercaia încoace, dar și frumos și deloc înclinat, încât mă trezesc ajungând la Poiana Mărului aparent fără să fi urcat vreun metru. Urcușul începu în localitate. Mă aștept să văd niște restaurante, pensiuni, magazine, ca într-o stațiune, dar tot mergând prin localitate la un moment dat se termină casele și n-am găsit nimic. Asta e, următoarea oprire - Zărnești. 

     După ce am urcat susținut toată localitatea, țin minte că trebuie să mai urce drumul un pic și să ajung în vârf. Aiurea, mai merg un pic și în față se deschide o mică vale, și văd pe versantul opus cum urcă drumul în câteva serpentine. Deși e spre sfârșitul zilei, încă am destulă energie și nu pierd deloc din avânt când încep cățărarea. Am senzația că am intrat în zona magică de după 90 km, când oboseala parcă dispare și simt că pot să merg la nesfârșit. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu-s obosit, nu m-aș mai opri până în Târgoviște dacă n-ar veni noaptea.

     Coborârea, la fel ca toate din turul ăsta, e prin pădure deasă. Nu știu ce-am făcut, că n-a fost unul din criterii la planificarea traseului. Văd în față cum se strâng copacii în jurul drumului, simt frigul pe gât, pe frunte, pe spate, în degete numai când mă uit la întunericul de sub coroane. Sunt la 800 m, la apus, soarele mai bate doar de formă de după munți, coborând în adâncurile lacului Pecineagu undeva la vest de mine. Măcar de-o mai umfla un pic Dâmbovița cu ocazia asta, să vină repede la vale să mai spele un pic Capitala, captivă, ca-n fiecare an, în miresmele ei de vară. Niciodată nu reușesc să mă motivez să mă-ntorc acasă după un drum oricât de mic cu bicicleta. Mereu îmi aduc aminte de tot ce-i rău și nu merge la măruntul Paris de pe Dâmbovița. Vreau să merg și eu o dată până mă lovește dorul de casă, deși, după cum am văzut la unii, s-ar putea ca senzația să nu-mi vină niciodată.

     Stau câteva secunde să-mi rumeg gândurile, dar cu sângele încă fierbând de la mica urcare luată pieptiș gândesc că e vremea să abordez coborârea înainte să mă răcesc, ca apoi să intru în oraș în viteză. Îmi înfig bine șapca pe cap, ochelarii, ridic buful peste față până arăt ca un bandit și închei cămașa complet. Abia trec de poarta întunecată a copacilor și o rafală de vânt îmi omoară tot avântul, numai ca să văd apoi că marea coborâre se termină în nici două minute. Așadar, Zărneștiul e la o altitudine mai mare decât credeam. Așadar de jumătate de zi m-am temut de o urcare anemică, care a tot întârziat să apară, în răstimp așteptând cu nerăbdare o coborâre care nu exista. Cred că mă întorc la consultarea hărții de relief atunci când nu știu exact ce mă așteaptă în față.

     Trec prin Tohan Blocuri, un loc pe atât de trist pe cât sună, în special Tohanu Vechi. Îmi pare rău că nu am mai prins niște lumină, să văd măcar poarta Uzinei Tohan. Înființată în 1938 ca parte a grupului industrial Malaxa, a avut ca scop principal fabricarea de armament, deși a avut și linii de producție cu destinație civilă ocazional (accesorii pentru mașini, unelte, construcții metalice, dar și biciclete și motociclete, ceea ce a dat naștere și celebrelor bancuri). UM Tohan Zărnești a produs inclusiv rachete, și a fost, printre altele, producător exclusiv în țară de muniție marină și rachete sol-sol și aer-sol de 122 mm și 82 mm. În treacăt, spre Zărnești, însă, nu văd decât combinatul de hârtie, care arată destul de sinistru în lumina slabă a serii. Ajung în final în oraș când realizez că nu mi-am pregătit noaptea aici. Întreb în stânga și-n dreapta de o pensiune cu restaurant, nimeni nu știe să-mi zică unde găsesc, nici măcar fără. Caut pe internet, văd că am intrat prin zona cea mai lipsită de pensiuni. Toate fără restaurant, oricum. Aleg una care arată mai interesant, mă duc, mă cazez, petrec parcă o veșnicie cu dușul și despachetatul și plec la masă cam târziu.

     Întreb proprietara de restaurante. Îmi zice că sunt 2, unul cam bombă, unul în regulă, și-mi dă direcții aproximative. Ajung la cel ok, dar se închide în 20 de minute. Oamenii încep să plece. Mă duc la următorul, dar nu-mi place cum arată. Fac cale-ntoarsă și intru într-un supermarket cu câteva minute înainte de închidere, măcar să merg la sigur, și-mi iau și pentru mâine. La pensiune am bucătărie, așa că pot totuși să mănânc mâncarea caldă la care visez din Șinca Nouă, după ce a început să se facă frig. Ajung la pensiune după plimbarea prin oraș, pun o ciorbă de burtă la conservă în microunde. După 3 minute o scot rece. O pun la loc, dar după alte 5 minute e tot rece. Perfect, ori e defect, ori e voltajul scăzut aici. Nu mai am răbdare, nici putere, să o mai încălzesc la aragaz și să spăl totul pe urmă, și o mănânc rece, împreună cu restul mâncării.

     Mă întorc în cameră cu gândul să mă relaxez un pic la televizor. Nu merge. Cablul de antenă e distrus, nu poate fi conectat. Asta e, după 3 zile de cort nici nu mai pot să zic că îi simt lipsa. Camera e la mansardă și patul e sub fereastra de mansardă. Sper să nu fie frig. Sting lumina și mă bag în pat, dar când mă uit sus, înțeleg de ce toate ghinioanele mi s-au adunat azi. Cerul e complet senin, patul e exact sub fereastra mare, vezi deasupra bolta plină de sute, mii de stele, într-un spectacol pe care nu l-am văzut în niciuna din zile. Deși patul e moale, gâlmos și de mii de ori mai incomod decât pământul pe care am dormit în ultimele zile, adorm repede, vegheat de astrele de deasupra mea, atât de aproape că le simt căldura, lumina palidă pe față, scânteierile prin pleoapele grele, coborâte ca vechi draperii peste ochii obosiți de lunga zi de azi. Să dormi în cort e ceva, dar așa, sub cer, fără lumini, zgomote care să te distragă, e o experiență diferită.

Un mic tablou cu Sozopol pe perete, în cameră, unul din locurile care mi-au plăcut foarte mult în Bulgaria. L-am luat ca pe un semn bun, că e camera mea dintr-un motiv anume. Și nu era vorba de televizorul nefuncțional.

Numerele zilei: