Vineri, 19 septembrie. Culmea, nu am dormit chiar neîntors. M-a bucurat să dorm curat, fără să am toate hainele trase pe mine de frig, dar patul a fost prea moale față de izoprenul pe pământ, care a ajuns să mi se pară cea mai comodă suprafață de dormit pentru mine. N-aș fi crezut, eu fiind pretențios la condițiile de somn. Din păcate, nu am de ales nici în noaptea care vine, fiindcă spațiul culoarului Rucăr-Bran e populat și e greu să găsești un loc de campare unde să nu te deranjeze nimeni, să nu auzi zgomot de șosea toată noaptea sau să nu te caute niște animale în cort. Oricum, după păcăleala de aseară, vreau neapărat să mănânc mâncare caldă seara, și mi-ar fi mult mai simplu dacă aș face-o după ce mi-am lăsat bagajele undeva, nu inainte de a căuta loc și a pune cortul.

     După singurătatea relativă din ultimele zile, mă simt foarte turist azi îmbrăcându-mă și ducându-mă în sala de mese a pensiunii, jos, cu oameni acolo, în curte, peste tot, vorbind, văzându-și de viață. De altfel, Zărneștiul, după Făgăraș, e cel mai plin de viață loc văzut de când am plecat din Brașov. Atestat în 1373, împreună cu Tohanu Vechi, localitate componentă a orașului, atestat în 1294, constituie unele din cele mai vechi așezări din România care și-au păstrat componența etnică și națională nealterată semnificativ. Se simte și în graiul oamenilor, care din Făgăraș încoace e tot mai românesc. Mănânc, umplu sticlele cu apă, iau câteva haine în plus, mai iau câteva informații despre ce urmează în față și mă urc pe Tractor, pornind spre primul obiectiv al zilei: Prăpăstiile Zărneștilor.

     Ba pentru poze, ba pentru panourile informative, ba pentru privit, opresc parcă din 10 în 10 metri. Drumul nu e prea abrupt, dar mersul sacadat, pornit-oprit, și energia mâncării care se lasă așteptată mă fac toate să fiu cam obosit. Aș vrea să urc constant, să-mi găsesc ritmul, dar defileul e spectaculos și îmi e imposibil să nu mă opresc ca să admir fiecare colț din el. Las răcoarea umbrei, liniștea totală și singurătatea să îmi umple mintea. Frustrarea și oboseala mă părăsesc, se evaporă ca transpirația, ridicându-se în nori firavi de abur de pe mine, încălzit de la efort și eficiența scăzută a ritmului de mers.

     Mă uit în jur, în lungul drumului, la panourile de pe margine, slove lungi și anoste despre păsări, animale și pești care lipsesc cu desăvârșire din câmpul vizual. În muzeul de piatră care-a fost părăsit de viață, de șiroitul apei prin străfundurile sale, exponatele evocate pe panouri lipsesc, încăperea e goală, vântul nu îndrăznește să bată, iar unicul vizitator pășește cu atâta grijă, de teamă parcă să nu stârnească praful de pe jos care pare că n-a mai văzut picior de om de secole. Singurătatea e cu atât mai apăsătoare aici decât în satele săsești de la nord, fiind închis între pereți de piatră ca într-o temniță, văzând cerul printr-o crăpătură în tavanul stâncos de deasupra, fără ca lumina caldă să ajungă pe lespezile reci de jos. Mă simt vizitator din altă lume, din alt timp, așteptând în zadar în fața panourilor să-mi văd rudele îndepărtate, cele cu înotătoare, branhii, coarne, colți sau frunze, dar nu văd decât pietrele albe, lipsite de viață, în tăcerea nenaturală a unui defileu văduvit de apă.

     Am ajuns în sfârșit în porțiunea cu soare. Miroase a verdeață, bate un vânticel, aud animale foșnind prin vegetație de partea cealaltă a albiei secate, și nu mă mai simt așa de singur. Pe lângă foșnet, mai aud un zgomot ciudat, ca un tunet sau o stâncă prăvălindu-se continuu, în depărtare. Pereții de piatră accentuează constant, reverberând într-un mod care induce panică. Într-un nor de praf, de după stânci apare o căruță care hurducăie la vale în viteză, și abia când apare în câmpul vizual își pierde ecoul prelung și începe să sune mai familiar. La hățuri, un om voios din cale-afară. Schimbăm câteva vorbe despre bicicletă și căruță, și el, și eu surprinși de faptul că ne găsim singuri pe drumul ăsta, și merge mai departe, zguduind Prăpăstiile în drumul lui înapoi către oraș cu mașinăria lui de făcut zgomot. Stau și ascult tunetele lui până ce-l înghite piatra de tot și-ncep iar să aud foșnetul vântului în smocurile rare de iarbă.

     Nu mai merg mult și ajung la o bifurcație, unde drumul se aplatizează. Scrâșnetul pietrelor sub cauciucuri începu să se piardă sub glasul râului, care prinse viață cândva în ultima sută de metri. Cu cât merg mai în amonte, cu cât crește debitul mai mult. Apa intră în pământ pur și simplu, sorbită până la ultima picătură de muntele sec. De altfel, Piatra Craiului și alte zone montane cu relief carstic sunt cunoscute pentru numărul mic de izvoare din cauza geologiei și condițiilor de apariție. Aici, la fel cum se explică și în panourile de pe margine, cursul devine subteran, săpând o galerie tot mai largă, ieșind la suprafață abia jos, în apropiere de Fântâna lui Botorog. Tavanul acestei galerii se va prăbuși la un moment dat, adâncind defileul în același mod în care s-a format despicătura existentă. Doar în perioadele de debit mai mare, după ploi sau dezgheț, apa curge și în albia de la suprafață.

     Opresc în dreptul unui foișor de lemn de lângă răscruce, construit pentru drumeți în memoria unui cuplu. O plăcuță cu inscripție deloc modestă amintește de cei care au ridicat-o. Beau câteva guri de apă și ascult susurul apei regăsite, gândindu-mă la cei care sunt și la cei care nu mai sunt.

După ultima curbă apare lumina, dar pe Tractor îl depun la odihnă tot la umbră.