În treacăt pe lângă casa memorială dr. Aurel Stoian, fiu și primar al Branului și semnatar al Actului Marii Uniri în 1918, nu pot să nu mă întorc un pic cu gândul la memoria locului. La fel ca la Tabla Buții, mă pregătesc să trec munții prin unul din drumurile vechi între provincii, folosit, datorită accesibilității, încă din vremea romană. Castelul Bran, care a fost multă vreme punct vamal între Transilvania și Țara Româneasă, și-a început existența inițial ca fortificație de lemn ridicată de cavalerii teutoni în 1212, în aceeași perioadă cu cea de la Marienburg (Feldioara), numele așezării fiind Dietrichstein. Fortificația avea scopul să întărească granița sud-vestică a Burzenland (Țara Bârsei) și să servească drept punct vamal în trecătoarea prin care negustorii tranzitau de mai bine de un mileniu. După distrugerea acesteia de către mongoli în 1242, sașii din Kronstadt (Brașov) au primit dreptul de a construi, pe bani și cu materiale proprii, cetate de piatră la Bran pe locul fostei fortificații teutone din partea regelui Ludovic I al Ungariei în 1377. E de menționat că principele Gabriel (Gábor) Bethlen, un personaj transilvănean cu o istorie bogată și deosebit de interesantă, a modificat castelul și i-a adăugat un turn. Pe urmele lui Bethlen, printre altele, am pornit la drum în turul din 2015.

     Castelul a schimbat de mai multe ori mâinile între Țara Românească și statul ungar/austro-ungar, aparținând inclusiv Brașovului sau comitatului regal de Alba Iulia. În urma Tratatului de la Trianon, castelul revine în proprietatea statului român în 1920, fiind donat apoi de către Consiliul Orășenesc Brașov Reginei Maria a României, soția regelui Ferdinand, în semn de recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de principesa Ileana, una din multele figuri tragice ale regalității române. Căsătorită cu Arhiducele Anton de Austria, membru al casei de Habsburg-Lorena, a fost împiedicată de fratele său, Regele Carol al II-lea, să aibă mai mult decât un rol ceremonial în afacerile și evenimentele statului și i-au fost permise doar scurte vizite în țară, dând naștere copiilor săi în afara țării. A continuat acțiunile caritabile ale mamei sale, deschizând la Bran spitalul Inima Reginei, dar este nevoită să părăsească țara în 1948 după confiscarea proprietăților de comuniști. A susținut cauza României în străinătate, dar ulterior a divorțat de Arhiducele Anton, apoi de cel de-al doilea soț, în final alegând calea monahismului și fondând mănăstirea ortodoxă "Schimbarea la față" în Ellwood City, Pennsylvania, SUA, a cărei stareță a fost până la moartea sa, în 1991. A mai vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. Astăzi o casă de oaspeți care funcționează în apropierea castelului a fost numită Principesa Ileana, în memoria sa. 

     În urma mariajului cu Arhiducele Anton au rezultat copiii moștenitori ai titlurilor de Habsburg. Dintre ei, Dominic de Habsburg, curtat de carliști pentru asumarea tronului Spaniei contra lui Juan Carlos după moartea lui Franco, dar și propus pentru coroana unui nou regat basc-catalan-navarez în 2012 prin legătura cu Infanta Blanca a Spaniei, bunica sa, a cerut înapoi statului român Castelul Bran, fosta reședință regală a Reginei Maria și locul în care și-a petrecut o parte din copilărie înaintea exilului de către comuniști. A avut câștig de cauză, așa că proprietatea i-a revenit în 2009, însă în 25 mai 2018 va expira ultimul termen negociat cu Ministerul Culturii pentru retragerea patrimoniului și închiderea muzeului către public, după 60 de ani de funcționare. În lumina acestui ultim fapt, încă incert ca termen, regret că nu am mai făcut o vizită înainte ca acesta să-și închidă porțile vizitatorilor definitiv, dar cu siguranță voi mai găsi timp până în mai 2018 pentru un drum până aici.

     În Bran, în afara drumului național, m-am bucurat să văd trafic redus, și castelul și străduțele din jur sunt mai degajate, nu sufocate de turiști și tarabe de talcioc, cum îmi aminteam din alte dăți. Când ies din localitate, însă, pe măsură ce mă apropii de Moieciu, drumul începe să urce, eu să încetinesc, iar camioanele par să răsară din pământ pste tot. Drumul îngust și erodat nu-mi lasă spațiu de manevră. Mă uit în momentele mai libere la plaiurile din dreapta, și visez la drumul pe care aș fi putut să fiu dacă o luam pe la Table, nu pe aici, continuând drumul din Prăpăstii.

     Curând vine Moieciu de Jos, și se scurge al naibii de greu. Drumul, neplăcut din cauza mașinilor, a prafului, a șoselei înguste și a pantei, pare că nu se mai termină, și am senzația că merg de ore bune deși acum o oră eram în Zărnești. După ce ies din sat drumul urcă mai abitir, și motorul iar pornește încet, dar în final îmi găsesc ritmul și merg susținut.

     În vârful uneia dintre serpentine văd oprită o biciclistă care vorbea cu doi oameni. Pe măsură ce mă apropii, cei doi se depărtează, se urcă în mașină și pleacă. Văd, pe măsură ce mă apropii, bagaje colorate, impermeabile, și un cadru de oraș. Un pic neobișnuit. Mă bucur totuși că apuc să fragmentez un drum cam lipsit de plăcere cu un pic de conversație cu primul cicloturist pe care îl văd de la Vălenii de Munte încoace.

     O salut în română. Ea îmi răspunde tot în română, îmi spune că o cheamă Sarah și e din Franța. Eu continui să îi vorbesc în română, auzind propoziții rostite bine din partea ei, dar se scuză că nu știe bine limba și continuăm în engleză, eu stăpânind cam la fel de slab franceza. E pe drum de ceva vreme, și a mai oprit din loc în loc pentru diverse munci. Acum vine din Maramureș, unde a lucrat la un soi de cooperativă, producând miere. Acolo a învățat și româna pe care o mai folosește sporadic, umplând lacunele din engleză. O întreb de ce tocmai în România a ales să se oprească, și pe lângă răspunsul deja familiar (și pe bună dreptate), că s-a îndrăgostit de locurile astea, îmi spune că a vrut la început să facă o oprire mai lungă undeva în Europa de Est, și după ce a încercat o vreme în Polonia, nu i-a plăcut limba și locul și și-a încercat norocul în România. A stat o vreme în nordul țării, dar a plecat cu gândul de a ajunge la sfârșitul toamnei în Istanbul, destinația finală. Stăm de vorbă o vreme, timpul trece furios de repede, și Sarah se scuză timid că trebuie să plece, că o așteaptă gazdele, niște cunoștințe căpătate pe drum în urmă cu câteva zile, și deja stă de câteva ore aici, în curba cu priveliște asupra văii, unde a oprit să facă o poză și oamenii au tot intrat în vorbă cu ea, atrași de hainele colorate și de ineditul fetei singure, cicloturistă prin țara pe care despre care nu toți avem o părere prea bună. Ne despărțim, nu înainte de a împărți o îmbrățișare îndelungată, doi călători care iubesc drumul, dar care simt uneori că n-au cu cine împărți tot ce călătoria are să le ofere. Am făcut schimb de mailuri și mi-a mai povestit ulterior cum a fost drumul în același stil fantastic, bucuros, când s-a întors în sfârșit acasă, înainte de Crăciunul aceluiași an, în Rumilly, Haute-Savoie.

     Rămân o vreme tot cu gândul la Sarah, și după cât mi-a displăcut ultima oră de drum înainte s-o întâlnesc, mă simt cuprins de un optimism de-a dreptul infecțios, ajutat poate și de peisajele care s-au deschis și care cerșesc opriri dese. Nu bănuiam ce se ascundea în mica franțuzoaică atunci când ne-am întâlnit. În ziua precedentă făcuse Transfăgărășanul, dar dezamăgită de goliciunea Făgărașilor și de pustietatea câmpiei care i se deschidea în față în drumul spre București, a ales să se întoarcă spre munți și să ajungă în Capitală via Brașov. Ea, însă, în concediul ei de 1 an, își permite să facă ocoluri de amploare. I-aș fi sugerat drumuri interesante, fiindcă din fericire sunt destule, dar mi-am dat seama repede că ea e genul care merge pe drumurile care i se deschid, fără să se preocupe prea mult de planificare, fără să aibă impresia că pierde ceva dacă nu o ia pe aici sau pe acolo. Cel mai bun drum e cel pe care mergi. Lumina aurie a soarelui mă distrage, îmi ascunde adevăratul ei înțeles, că se face târziu. Schimb viteza și accelerez către Rucăr, ca să nu mă prindă noaptea pe drumul ăsta, să ajung la mila camioanelor și regilor șoselelor de seară.

     Trec de Drumul Carului, o așezare atât de răsfirată că nici nu o percepi ca pe localitate. Aici am găsit cel mai mare număr de case vechi, cât să înțeleg ceva din ce a fost trecătoarea asta în vremurile trecute. Drumul continuă înainte până la punctul de înălțime maximă a trecătorii, aproape de 1300 de metri, dar eu fac dreapta către Șirnea, să mă afund un pic în satele de la poalele Pietrei Craiului. Imediat ce părăsesc asfaltul simt că îmi revine vlaga. Ajung între niște dealuri mici, îngrămădite, înierbate. Sunt în sectorul mijlociu al Culoarului Rucăr-Bran, geologic vorbind, numit sectorul gâlmelor calcaroase. După 1-2 delușoare dispare complet zgomotul drumului. E liniște, aerul e mult mai curat, și în jur nu e țipenie de om. Mă simt din nou în elementul meu. În față se-ntinde un labirint de drumeaguri, toate satele astea fiind întinse ca pânzele de păianjen peste dealurile din jur.