Culoarul Rucăr-Bran, partea 3

     Azi a fost o zi ciudată, fragmentată, plină de bucle. N-am mers decât ca să mă sucesc din nou mai târziu un pic. N-am simțit că am avansat în vreo direcție, tot învârtindu-mă în jurul Pietrei Craiului. Sunt în vârful șoselei în Ciocanu, și în jurul meu văd dealuri ridicate ca mari valuri de piatră, rupte de apă și de timp, și am impresia că toată ziua am plutit în derivă, izbit de talazurile împădurite, împins de colo-colo, zbătându-mă să rămân la suprafață. Ideea de călătorie, o noțiune atât de bogată, cu atât de multe nuanțe, s-a diluat și transformat azi în ceva mai apropiat de turism în sensul modern al cuvântului. Am nevoie de o zi de tranzit din nou, una cu un drum clar, simplu, de la A la B, cu opriri pe drum, fără ocoluri inutile. Mă uit spre sud-vest, cu soarele în ochi, la următoarea țintă pe traseul turistic de azi: Cheile Dâmbovicioarei.

Melanjul arhitectural al Șirnei, rumenit într-un soare din ce în ce mai roșiatic.

Nici c-ar fi putut avea nume mai potrivite decât gâlme calcaroase. Poate doar guruieți, ca la Șona, unde se spune că s-ar găsi îngropat aur dacic sau roman, aproape de Făgăraș și Calbor.

Bucegii în fundal, cu iarba uscată în prim-plan, atât de parfumată că-ți vne să te-ntinzi degrabă în ea.

Parcursul este fragmentat de văi în distanțe pe care nu le-am mai întâlnit în alte locuri. Mă simt ca o furnică pe câmp, navigând brazdele lăsate de plug într-un sus-jos constant și obositor. Dealuri la o densitate și scară absolut inumană.

De aici, drumul mă poartă doar în jos.

Pante amețitoare...

...și viteză teribilă.

Cu cât merg mai la sud, degradarea se accentuează...

     Într-o curbă, aproape de capătul satului Dâmbovicioara, deasupra drumului, lângă apă, văd în treacăt un restaurant. Simt căldura dinăuntru, iar nările mi se umplu de mirosuri calde, de mâncare. Fripturi, pastramă, cartofi, mămăligă, ceapă. Pentru câteva momente îmi aduc aminte de poveștile și fabulele din copilărie, dintre care unele erau atât de detaliat descriptive cu mâncărurile (plăcinte, fripturi, pâini), că sufeream de foame și de poftă ascultându-le, imaginându-mi mirosurile, aromele, farfuriile pline, toate aduse pe mesele lungi, joase, de lemn de un hangiu gras și mustăcios, și udate cu câteva sticle de vin. Aici, restaurantul de pe colț e mai prozaic, lipsit de substanță, ca multe altele din țară, dar mirosurile sunt, în mare, aceleași peste tot, la fel și amintirile. Avântul din Ciocanu mă poartă însă mai departe, tot mai departe, până ce mirosurile restaurantului dispar, contopindu-se cu amintirile poveștilor din copilărie.

După Dâmbovicioara intru repede în Chei. Pustiu încă, ceea ce mă miră.

Străjerii frontierei turistice, ca doi Cerberi în culori turbate care nu te lasă mai departe decât dacă îmbrățișezi turismul la scară industrială, cu pensiuni înghesuite, una într-alta, și mașini claie peste grămadă, copleșind plăpândele drumuri de munte. Ca două porți de bilete, Cheile le par subordonate, obiectul de admirat în spatele cordonului roșu, la muzeu.

     Trec Dâmbovița la puțin timp după confluența Dâmbovicioarei cu Dâmbovița, intrând într-un sat, pe un pod acoperit tot cu schele, îngust, cu parapet de piatră. Abia după ce mai merg un pic îmi pică fisa: am intrat în Podu Dâmboviței, și am trecut peste podul construit sub domnul Constantin Brâncoveanu în 1711. Nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi încă în uz. Fiind tot podul plin de schele, nu am văzut decât parapetul, iar configurația malurilor a făcut în așa fel încât să nu-l pot vedea și poza nicicum, decât din apele râului, probabil. Și-așa as fi văzut doar schele, probabil. Mă găsesc înapoi pe DN73, și traficul pare să fie din nou majoritar din camioane.

     După o scurtă urcare, ajung pe creasta unui deal și în față, dedesupt, apare Rucăr. Sun la cazare încă o dată să aflu adresa exactă. O aflu, cobor vijelios pe drumul destul de prost și intru în localitate. Mă cazez, mă spăl și mă duc la restaurantul indicat de gazdă. Am de mers din marginea localității, de pe deal, până-n centru, pe malul râului, dar nu mă deranjează. E vineri, lumea e puțină, sala de mese e aproape goală. Sunt servit cu drag. Mănânc cea mai bună ciorbă de burtă din viața mea, o pastramă de oaie cu mămăligă la care mai visez și acum uneori și o porție de papanași care mi-au pus capac. După un pic de coniac și după ce mulțumesc din inimă bucătăresei, parcurg din nou drumul până la pensiune, la deal, și parcă de două ori mai lung. Începe să mi se facă frig. Știu frigurile astea, după o zi întreagă de mișcare la munte, când mă opresc undeva să mănânc și trebuie să ies iar în frig. De obicei sunt posedat de un tremurat incontrolabil, dar acum nu e cazul, e doar o slabă senzație de frig. Am o mică emoție cu poarta încuiată când ajung la pensiune, pe întuneric și destul de târziu, dar totul se rezolvă, și mă întorc în cămăruța mea mică, de lemn, plină de blănuri peste tot, mă bag în pat și închei ziua a șasea, cu gândul că mâine mă trezesc mai devreme și fac un efort să ajung până în București fără să mai opresc o noapte pe lângă Târgoviște, cum e planul de lucru.

Două ghemotoace care n-au stat locului o clipă.

O interpretare locală a decorului cabanei de vânătoare, care îmi aduce aminte de vizita din școala generală la Muzeul Cinegetic din Posada.

Rucărul la apus. Ofertant din punct de vedere arhitectural? Aș zice că nu...

Statisticile zilei: