Drum spre centrul țării: la Mateiaș
Sâmbătă, 20 septembrie. Ziua 7. Dimineața asta e cea mai caldă de până acum, de la prima, lângă Boldești-Scăieni. La fel ca atunci, mă găsesc pe versantul sudic al munților, înapoi în Țara Românească. Mă trezesc încet, cu lene, învârtindu-mă de pe o parte pe alta, surprins și ușor anesteziat de căldura din cameră, spre deosebire de frigul din cort din ultimele zile, dar și din Zărești. Mâncarea caldă și ocazia de a spăla mizeria drumului la sfârșitul zilei au fost un lux binemeritat, dar în final aș fi preferat să petrec câteva nopți la cort în continuare, dacă aș fi putut să mă bucur de aceleași locuri nemaipomenite. Nu-mi place moleșeala asta, prefer să mă trezesc alert, înviorat, în sacul de dormit, în sunetul vântului prin pădure, peste iarba înaltă, sau chiar clipocitul apei, decât în căldura comodă a camerei de pensiune, cu sunetul traficului în afara ferestrei și cu munții vizibili pe geam undeva în depărtare, intangibili, ca un tablou al unei vechi amintiri.
Pe lângă mașini, aud mușterii noi trăgând în curte. Până îmi strâng toate bagajele, se umple pensiunea de oameni căutând să-și ducă bagajele în camere și să se bucure de weekend-ul la munte. Curând bat și la mine la ușă. Au întreaga pensiune. Sunt tineri, niciunul mai mare de 24 de ani. Mă simt pentru câteva momente detașat de generația mea, de cei care au venit aici să se distreze în weekend. Sunt în alt spațiu, momentan, față de ei. Am avut parte de suficientă companie în ultimul timp, acum vreau timp pentru mine însumi, vreau să văd clădiri, zone, oameni, peisaje noi. Nu pot să nu simt o ușoară vinovăție, însă, indusă de atâtea persoane care mă-ntreabă de ce mă plimb prin țară cu bicicleta, sau oriunde altundeva, de plăcere, având pe față expresia care dă de-nțeles că orice le-aș spune drept răspuns nu le va schimba opinia despre mine și motivațiile mele pentru a face așa ceva.
Nu știu exact la cât m-am trezit, cert e că ies pe poarta pensiunii pe la ora 12, după ce am plătit și mi-am luat rămas bun de la gazde. Traficul, după zile de drumuri pustii, îmi pare acum sufocant de dens. Rămân motivat de vremea frumoasă, însă, fiind atât de cald încât mă întreb dacă nu cumva am descoperit un decalaj de anotimpuri între cele 2 provincii istorice. Cobor prin Rucăr rapid, și în Dragoslavele sunt cu un ochi pe peisaje și cu celălalt pe drumul care se face în stânga, spre Stoenești, ca să ies de pe nenorocitul ăsta de european care merge spre Câmpulung. Reușesc însă să mă las furat de peisaj, în transa verde-albastră a dealurilor împădurite profilându-se pe cerul albastru uniform. Mă trezesc undeva la jumătatea dealului între valea Dâmboviței și valea Argeșelului, urcând când eu de fapt trebuia să trec Dâmbovița și să cobor valea pe malul stâng. Deși, dacă continui, aș putea vizita Mausoleul de la Mateiaș, găsesc că m-am săturat deja de vremelnicul parcurs pe asfalt circulat și vreau să-l evit cât mai mult timp posibil până mă întorc acasă.
 |
| Vârful Piatra Dragoslavelor sau Vârtoapelor, singurul munte pietros din Munții Leaota, în capătul vestic al Bucegilor. |
Odată intrat pe DJ725 scap de trafic și sunt din nou în elementul meu, pe drum pustiu, ușor valonat. Dragoslavele se subțiază ușor, până la dispariție, pe urmă trec de Valea Hotarului și drumul se golește de mașini (și de asfalt). Îmi dau seama că e cu siguranță ultima bucată de drum ca asta din tura asta, și e chiar frumoasă, așa că nu mă grăbesc deloc. Mai mult de atât, merg însoțit de Dâmbovița, curată, veselă, jucăușă, așa cum nu se vede niciodată la câmpie. Mai trece câte un localnic, și câte un bucureștean mai curajos (sau pierdut) pe drum. În dreapta se mai deschid poienițe însorite pe malul râului, care imploră trecătorul să se oprească, să ascultă apa cum curge. Așa că o fac, de multe ori.
 |
Muntele Mateiaș, cel puțin un ciot din el. Muntele a jucat un rol important în apărarea trecătorii în Primul Război Mondial, fiind scena rezistenței Grupului Nămăiești pentru apărarea Culoarului Rucăr-Bran și a Câmpulungului. Românii se apără pentru fiecare metru pătrat de pământ din prețioasele lor plaiuri și luptă cu o îndărătnicire surprinzătoare. Sunt oameni iscusiți. - Adolf Köster, istoric german. În prezent, însă, Vârful Mateiaș nu mai există, în locul său fiind o carieră de calcar a unui producător de ciment, iar cine a intrat în Câmpulung dinspre Valea Mare-Pravăț a trecut pe sub benzile transportoare sau pe lângă combinatul în care se macină muntele. Piscul care se vede acum din munte e posibil să fie la rând pentru dispariția în același mod lent și irevocabil. Îmi continui drumul preocupat de ideea că eternii munți printre care ne plimbăm cu atâta plăcere tocmai din cauză că vedem pe ei veacurile fără număr care au trecut pot cădea pradă lăcomiei noastre, pulverizându-i pentru câștiguri efemere și, la scara geologică, inutile.
 |
| Înapoi pe suprafața preferată. |
 |
| Dâmbovița cu pas săltat, la tinerețe. |
 |
| Cu greu rezist tentației de a intra în apă. |
Într-o curbă, la umbră, ușor de ratat dacă nu ești atent în jur, ajung la un monument, o troiță, pe partea dreaptă a drumului. Opresc să citesc inscripția, și văd încă o dată că pământul ăsta mustește de istorie, și că atunci când nu e la vedere, e îngropată în pământ, timp sau nepăsare. Mă bucur că aici sunt marcate și se păstrează amintirea, spre deosebire de alte locuri mai la sud, unde edificiul se năruie, memoria oamenilor se macină, iar micile fragmente de istorie se pierd în ceața care plutește uneori noaptea deasupra albiei inferioare a Argeșului.
 |
| Troița pe drumul Sloboziei, 1935. |
 |
Și dacă rupi o rămurea
Ce-i pasă codrului de ea!
Pentru ca codrului trebuie să-i pese.
Și codrul pe Valea Dâmboviței plânge,
Când i se rupe și o singură rămurea!
Placa troiței este o istorie locală a crucilor în acest loc. Numele Sloboziei vine de la eliberarea armatei sale pentru refacere după bătălia de la Călugăreni, în așteptarea sprijinului lui Sigismund Bathory (în mod interesant, primul principe transilvan, înaintea lui Mihai Viteazul, care a unit Transilvania cu Țara Românească și Moldova sub el, cu Mihai Viteazul ca vasal în fruntea Țării Românești), datorită faptului că lupta nu a încetinit avansul lui Sinan Pașa către București. Conform plăcuței, pe acest loc s-a găsit o cruce de piatră comemorând sosirea lui Mihai Viteazul în acest loc, cruce adăugată monumentului eroilor din Stoenești (eu nu am văzut-o), dar locul de tabără a fost identificat, pe un platou la est de Bădeni, câțiva kilometri mai la sud de aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu