Aproape de Valea Cetățuia m-am oprit să pozez stânca pe care a fost ridicată Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă, așezată ferm în prundișul Dâmboviței. Nici nu am băgat de seamă că imediat de partea cealaltă a drumului, pe o masă pietroasă un pic mai sus de albia râului, e mahalaua țigănească a localității. Imediat ce m-am oprit și am îndreptat telefonul spre piatră, aud vociferat, cu glas de femeie furioasă, dinspre casele dărăpănate de pe marginea apei: Ce-ai, mă, de pozezi, te doare capu'? De ce pozezi curțile oamenilor? O fi fost rușine din cauză că era harababură în curte? Ori din cauză că locuința e la limita dintre vernacular și adăpost de urgență? Deși prima reacție e să mă enervez, îmi aduc aminte că nu e nici pe departe prima experiență de a fotografia într-un cadru rural, având în față opoziția populară datorită necunoștinței. Dacă, de cele mai multe ori, am putut să dezamorsez situația printr-o discuție scurtă, cu explicații sincere și la obiect, acum, la distanță suficient de mare că trebuie zbierat, și cu ochii din întreaga vale asupra discuției, aleg să merg mai departe și să nu mai insist. Constat încă o dată că nu pot rămâne mult timp optimist atunci când pedalez la sud de Carpați și la est de Olt. Granița estică a teritoriului neplăcerii trebuie încă s-o găsesc.

Mănăstirea Negru Vodă mai departe un pic, pe creastă, între Valea lui Coman și Valea Chiliilor. Dedesupt, mireni furioși în suburbiile Văii Cetățuia.

     După Cetățeni, următorul sat de mai jos (numită după numeroasele foste cetăți găsite pe malul stâng al Dâmboviței aparținând perioadelor Hallstatt, La Tene, dacică, medievală, precum și ruine de mănăstiri și cruci din secole ulterioare), am început să merg pe drumuri familiare. Familiare din categoria neplăcute. Până în Târgoviște drumul se apropie tot mai mult de tipicul de câmpie: e cald, soare, satele sunt prăfoase și lipsite de interes iar populația pare tot mai dezrădăcinată, săracă și lipsită de cultură locală evidentă.

     Ce-mi taie cheful, însă, de continuat drumul, e un camion care îmi face o figură ciudată după Malu cu Flori, claxonându-mă insistent apoi frânând în spatele meu până ajunge la mai puțin de 1 metru, într-o porțiune de linie continuă în care drumul e elevat și nu există bandă de urgență sau măcar acostament mai lat de o palmă lângă drum pe care să ies din calea camionagiului agresiv. Într-un final mă depășește la fel de agresiv, intrând peste cei de pe sens opus. Câțiva kilometri mai târziu sunt depășit cu viteză în curbă de alt camion care se apleacă amenințător deasupra mea, iar când ajunge în față văd că are o problemă la remorcă și este înclinat permanent spre stânga. Înfricoșător. Mă simt vulnerabil și agresat fără rost în trafic. Nu este prima oară, și știu cu siguranță că nu va fi ultima oară în județul ăsta. E pe lista mea neagră, la mare distanță de orice alt județ, și motivul principal pentru care mă întreb mereu de ce accept să mă mai alătur turelor care trec prin Târgoviște sau județul Dâmbovița în general. Pare că nu prea există drumuri cu bandă de urgență în județ, iar șoferii care-au luat carnetul în acest teritoriu par să fi luat cursuri de condus agresiv în general, nu doar cu bicicliștii.

     Cu regret, aleg să capitulez. nimic din ce urmează înainte nu este plăcut. Drumul dintre Târgoviște și București este îngust, în mare parte cu o bandă pe sens, fără bandă de urgență, complet în bătaia soarelui și lipsit de orice punct de interes. Situația e aceeași pe variantele județene, ar trebui să ocolesc semnificativ mai mult ca să prind ceva interesant pe drum, dar n-aș face decât să prelungesc agonia. La fel și dacă aș alege să opresc în păduri, înainte de Târgoviște, și să fac ultima porțiune de drum mâine. Cu opțiuni limitate, aleg să sun să fiu luat cu mașina din Târgoviște. După ce zile frumoase am avut în Ardeal, nu mai văd rostul următoarelor ore de drum, doar pentru a ajunge în București. Trec prin multe alte sate fără să mai bag de seamă. Dealurile dispar cu totul în final. Trec prin vechea și cea mai longevivă capitală a provinciei blazat, privind spre Turnul Chindiei cu amintirile vagi ale treptelor înalte și a rampei abrupte până sus. Vizita la Curtea Domnească a dispărut aproape complet din memorie. Ar fi cazul uneia noi, dar nu va fi azi.

     Cu tot cu plecat târziu, opriri pentru poze și întoarceri din drum (greșeli făcute tot mai des în ultimele 2 zile), ajung pe la ora 4 după Târgoviște, într-un popas construit în perioada comunistă pentru turiști, cu o fântână, bănci, panou de informare, toate incomode, ostile, lipsite de practicalitate și năpădite de verdeață. Am timp suficient să ajung în București, dacă aș vrea. Încep să îmi desfac tractorul, șezând pe betonul brut, dureros, plin de pietre, un soi de troiță a turistului postbelic, comemorând lupta socialistă pentru dezvoltarea țării, uneori împotriva ei însăși. Cât timp aștept salvarea în căldura și aerul uscat de câmpie mă gândesc la turele viitoare, la fragilitatea propriului moral, dar și la ușurința cu care poți renunța, lucru pe care îl știam deja destul de bine. Fie că e vorba de faptul că se încheie turul, că mă întorc în București că îmi desfac Tractorul de care sunt indiscutabil atașat sau că am capitulat, urcându-l în mașină împreună cu mine, cert e că nu pot încheia turul decât cu un zâmbet amar, lipsit de entuziasm. Începutul și sfârșitul, însă, n-au fost niciodată foarte importante. Ce mi-am dorit cel mai mult au fost cele 7 zile de călătorie, pentru care sunt recunoscător.

Panou din perioade vesele în aparență, dar triste în realitate, oglindind și starea ea. E cel mai potrivit loc pentru a frânge aripile Tractorului.

Carnea smulsă, oasele dezgolite, uscându-se în soare. Fundalul industrial al marginii de oraș îmi va fi decor pentru următorul an de pregătire până când voi putea pleca din nou.

Final de drum.

Numerele zilei: