Poate eu iau lucrurile prea în serios, dar aș zice mai degrabă că suflu în iaurt, după câte experiențe nefericite cu propria rezistență am avut. Tura asta, deși distractivă, o tratez ca pe o incursiune în teritoriu inamic. Evit să merg singur. Mereu merg în grup, rareori primul. Aleg partea mai ferită, de vânt, de trafic, după caz. Merg singur doar între grupuri, doar pe distanțe scurte, atunci când e un dezechilibru între ritmul meu și al grupului. Îmi dozez și planific atacurile de tranzit între grupuri în funcție de relief, vânt, viteză și distanță. Și când călătoresc între grupuri, de regulă găsesc un alt lup singuratic la plasa căruia să stau, dacă e nevoie, să mă adăpostesc, să mă odihnesc, sau să-l racolez pentru alipirea la următorul grup. Nu de puține ori acesta se vede cuprins de vigoare și combativitate și aleargă până la epuizare, fără ca mie să-mi consume prea multă energie. Și când mă gândeam că poate m-am uitat degeaba toții anii ăștia la curse și tururi de ciclism...

     Curenții de aer îmi vâjâie pe la urechi. Unii s-au oprit de mai în spate, stau ghemuiți între parapetul metalic și bicicletă, așteptând să se termine în curând furtuna în timp ce sunt udați până la piele. Alții merg mai departe, unii căzând, alții reușind să păstreze o direcție și o viteză cât de cât. Eu nu mai văd nimic prin ochelari, plouă sălbatic. Opresc ca să-mi scot hainele de ploaie, dar mă lupt cu casca, cu încălțările și cu vântul foarte puternic ca să mi le pun pe mine. După ce par a fi vreo 10 minute de luptă intensă pentru a pune pe mine o pereche de pantaloni și o coajă de ploaie de fâș peste niște haine care deja se udaseră bine, reușesc să închid geanta și să plec mai departe, doar ca să merg încă 5 minute până se oprește ploaia. La cum arăta cerul, puteam să jur că va ploua mai bine de-o oră. Vântul scade în intensitate, dar rămâne agresiv, însoțindu-ne până la confluența Canalului Siderca cu Brațul Borcea.

     Combinatul Siderurgic Călărași (fost Siderca, Donasid) a apărut, zice-se, ca o idee a lui Ceaușescu la întoarcerea dintr-o vizită în Constanța pe DN3 prin periferiile Călărașilor, oprindu-se la groapa de gunoi a orașului. A decis ca acolo să fie construit un combinat siderurgic, iar planurile au fost elaborate în următorii doi ani, construindu-se în perioada 1976-1979. Pentru construcție au fost împrumutați o sută de milioane de dolari, uzina construindu-se pe o suprafață de 650 de hectare. Au fost angajați 6 000 de oameni, printre care și specialiști de la Galați, Reșița și Hunedoara, plănuindu-se ca efectivul să crească la 15 000. De la apariția uzinei au mai fost construite alte secții: cocseria, oțelăria electrică, laminorul pentru profile medii, depozitul de materii prime și secția de îmbogățire a minereului de fier. S-a excavat și un canal de 13 kilometri lungime, cu port, una din cele mai vizibile urme ale complexului inițial, care să lege combinatul de Dunăre pentru transportul materiei prime și a produselor finite. În anii 1980, în plină perioadă de expansiune, combinatul era cel mai mare producător de șină de cale ferată din sud-estul Europei, producând 200 000 de tone de oțel anual, cu Uniunea Sovietică principal partener de export. De altfel producția combinatului era majoritar destinată exportului. 

     Uzina urma să se extindă masiv, plănuindu-se demolarea satelor Ceacu și Cuza Vodă, dar momentul 1989 a venit și peste combinat. După o serie de privatizări și revânzări, s-a intrat și aici în familiarul și românescul ciclu de revânzare succesivă, intrare în datorii, devalizare, vindere a patrimoniului, abandonare și lăsare în voia sorții. În 2004 a fost reluată producția, fiind atunci singurul producător de șină de cale ferată din țară. În prezent mai funcționează câteva secții pe o suprafață mică, combinatul, cât mai e din el, fiind achiziționat pentru 37 de milioane de euro, comparativ cu valoarea inițială de investiție de 1,8 miliarde de dolari. O mare parte din clădiri și aparatură au fost demontate și vândute. Acum, de pe centură, pe drumul nostru, combinatul mai este doar vag vizibil în depărtare, la nord-est, doar canalul colmatat și cu apă puțină fiind o mărturie mai evidentă a fostei platforme industriale. Portul, frecventat acum doar de pescari, este și el golit de orice urmă de fier sau beton care putea fi valorificată.

     Trecem pe sub Podul 4 care vine dinspre Călărași, traversând canalul ce ar fi trebuit să folosească combinatului, și facem o ultimă curbă la dreapta, intrând în pădurile de pe malul Dunării. O parte din grup oprește la primul hotel, Albatros, în curbă. Eu merg mai departe, am lângă bac, ceva mai departe. Ne alergăm, eu cu încă câțiva colegi de tură, în ultimii kilometri, cât să consumăm excesul de energie înainte de masa de seară. Ajungem repede la hotel, lângă Căpitănie, ne parcăm bicicletele și ne așezăm frumos la coadă, așteptând repartizarea în camere. După ce ne luăm cheile, ne spălăm de pământul aruncat pe noi de roți după ploaie, într-un final mergem jos la restaurant să mâncăm. E veselie generală, toată lumea plină de veselie, după ce mai cu o oră în urmă mulți sufereau de oboseală și frig, biciuiți de vânt și ploaie pe digul canalului. Căldura, adăpostul și mâncarea te pot înviora instant, și la nevoie pot adăuga kilometri buni la un drum care altfel ai prefera să se fi încheiat.

     Este interesant cum Călărași a rămas oraș de tranzit prin înființarea DN3, dar noul tranzit are altă destinație decât cel istoric. Așezarea inițială, un sat care apare prima dată în harta Valahiei a stolnicului Constantin Cantacuzino în 1700, se numea Lichirești, posibil datorită hramului bisericii, Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei. Numele actual al localității începe să fie folosit odată cu 1722, când în localitate sunt așezați călăreții ștafetari, grup organizat cel mai probabil în timpul domniei brâncovene, călăreți care asigurau serviciul de curierat între București și Constantinopol. De aici și din Călărașii Vechi au fost recrutați, și totodată s-au așezat după încheierea serviciului, numiții călărași, iar cu timpul numele vechi de Lichirești a încetat să mai fie folosit. Astăzi altă ceată de călărași a trecut prin oraș, iar destinația noastră nu mai e Istanbul, ci Constanța. Noi ne-am așezat doar pentru o  noapte pe malurile Dunării, iar de dimineață vom pleca mai departe.

     Ce este curios la harta lui Constantin Cantacuzino este prezența unui pod peste Dunăre în amonte de vărsarea Oltului în Dunăre, în dreptul satului Celeiu, sau Celei, actualul oraș Corabia, cu mențiunea de pod construit de Traian. E incert acest fapt, dar sigur e că ultima dată a construcției este 328, în timpul lui Constantin cel Mare, fiind cel mai lung pod din Antichitate, cu 2 437 m, al doilea fiind cel al lui Traian, în amonte. După distrugerea acestora, nici România, nici Europa nu vor mai vedea poduri atât de lungi până la industrializarea continentului și expansiunea rețelelor rutiere și feroviare în sec. XIX.

     După masă, cu încă câteva ore la dispoziție înainte să se întunece, ne găsim fiecare lucruri de făcut. Unii se recuperează în cameră, alții la bar, alții pe malul apei. Venind către hotel, rămăsesem un pic cu ochii la pădurile din stânga și din dreapta, așa că ies un pic acum la plimbare, să-mi dezmorțesc picioarele cu mișcări noi, mai puțin repetitive. Prind o oră și ceva de mișcare înainte să mă întorc. După ce mai discut cu câțiva colegi de tură, mă întorc în camera mea, împărțită cu un coleg plătitor și-un altul care ni s-a alăturat neoficial, adormind aproape de miezul nopții după povești de tură, cu burțile pline și picioarele bine umblate. 

     Pădurea asta îmi aduce aminte de a doua tură spre dunăre din 2010 (și prima care a reușit), când intram triumfător împreună cu un prieten în pădurea similară din aval de Giurgiu, numai ca să ne trezim asaltați de milioane de țânțari uriași. Am ieșit plini de sânge și țânțari zdrobiți, cu ochii mai mult închiși, să nu ne intre și pe sub ochelari, scuipând insecte pe jumătate mestecate. Nu am apucat atunci decât să fac o singură poză pe malul apei. Să băgăm deget în apă nici nu s-a pus problema să reușim. Trunchiurile răsucite, subțiri și dese îmi aduc și acum aminte de numărul uriaș de insecte care intrau în ochi, în gură, în urechi, peste tot. Aici însă, pe răcoarea asta de aprilie, nu sunt decât mii de melci peste tot, mici și mari, atât de mulți că nu pot să fac un pas fără să zdrobesc vreunul. Devine dureroasă plimbarea, cu gândul la toate nefericitele nevertebrate ucise. 

     După ceva timp aud niște sunete grave și prelungi, lovituri și hârșituri. Când ajung la mal, văd o zonă de silozuri mai în spate, iar în dreptul ei sunt câteva barje care se ciocnesc. Se ridică nori de praf ruginii din contact, iar sunetele emise sunt nemaipomenit de puternice, aproape dureroase. Contactul navelor grele de metal îl simt fizic, de la sute de metri depărtare. Obosit de hârșâiala metalică și de nenumărații melci zdrobiți, schimb pădurea și mă duc de partea cealaltă a drumului. Dincolo este o pepinieră sau o perdea forestieră recent plantată. Găsesc un loc pe unde pot traversa apa. Soarele a mai ieșit un pic, și aici pădurea arată total diferit. Regulată, luminoasă, plină de păsări, iepuri, rozătoare, în contrast cu melcii de pe malul apei și arborii suciți, încâlciți, asemănători mangrovelor.