Ţărani munteni, în cojoace de oaie şi cu pălării negre de pâslă, ale căror boruri atârnau ca adevărate umbrele gigantice peste spate şi umăr, urmau cu carele. Ni se dăduse asigurarea că, pe drumul acesta, ţara ar fi foarte liniştită şi că nu vom întâlni în călătoria noastră prin stepă decât nomazi munteni.

Hans Christian Andersen

     Iată că nomazii munteni pașnici hălăduiesc din nou stepele Dobrogei. Suntem din ce în ce mai osteniți. Sau cel puțin eu sunt. Nu am mai văzut pe nimeni de ceva vreme. După urcarea chinuitoare de la Tufani, cred. Nici nu mai știu când a fost ultima oprire, ori dacă a fost de alimentare sau doar de hidratare. Traversarea stepei a încetat să mai fie vânătoare sau competiție. Acum e luptă pentru supraviețuire. Șirul de călători s-a lungit teribil. Cei mai puternici vor sosi la final într-o oră, dacă n-au ajuns deja. Alții sunt departe, în spate. Am rămas cu cei mai din urmă, lungindu-mă la vorbă, benchetuind la fiecare oprire, mâncând pe săturate în hanul din fundul mașinii organizatorului, sub haionul ridicat, bând din cupele de aluminiu berea-suc, lăsând să scape atâtea și-atâtea grupuri care mă puteau purta până dincolo de Negru Vodă acum, cu minim efort. Nu-mi rămâne acum decât să mă folosesc de energia tot mai puțină a codașilor pentru a mă propulsa mai departe. 

     Sunt singur, alerg pe platou, nu e nimeni în fața mea sau în spatele meu cât văd cu ochii. Sunt părăsit de toți, dar nu de forțe. Bag capul în ghidon și piciorul în pedală. Mănânc asfaltul ca jăratecul, făcând din mârțoagă armăsar. Simt că-mi cresc aripi, dar tot nu e suficient. Ce m-ar ajuta mai mult ar fi un iepuraș, prada pe care s-o hăituiesc. Dragostea de drum, de călătorie, de ceruri nesfârșite deasupra-ți îți dă putere până la limita plăcerii. Când încep durerea și oboseala, însă, funcționează mai bine teama, sau mirosul de sânge în aer care să deschidă apetitul. Am nevoie de fiorul urmăririi ca să îmi depășesc actuala stare, să mă împing dincolo de limita plăcerii, să intru din nou în transa în care uit foamea, setea, oboseala, și să plutesc pe ea până în Vama Veche.

     Viroaga, Căscioarele, Cerchezu, toate se topesc în calea mea, în căutarea-mi neobosită a vânatului, dar nu găsesc nimic. Trec de Negru Vodă, unde pierd timp prețios, încurcându-mă cu DN38, care se duce spre graniță. Niște localnici binevoitori mă îndrumă corect, mă întorc și încep să traversez pădurea de conifere cu același nume, rezervație cinegetică. Mă opresc să mă eliberez de multele beri cu zahăr băute, dezamăgit de vânătoarea fără obiect, și când mă întorc la Tractor mă depășește un coleg de tură, în goană. Mă urc rapid, uimit, pe Tractor și o rup la fugă după el. Pânda în rezervația cinegetică a dat rod...

     După o coborâre rapidă prin Cotu Văii ajung la următorul punct de alimentare cu prada înșfăcată. Îi dau drumul pentru bucăți de banană și apă chioară. Mi s-a aplecat de la atâta suc. Din punctul ăsta al efortului, oricum, nu mai are mare importanță, nu prea pare să se mai metabolizeze. Aștept să vină un grup mai mare, mai compact, cu care să merg, timp în care stau de vorbă cu câțiva dintre voluntari. Îmi spun că suntem pe la coadă. Mă așteptam. Nu mă așteptam, însă, din partea voluntarilor de la organizare, la prejudecăți, la priviri piezișe, zeflemitoare. Toată ziua am fost privit cu simpatie, ca un ciudățel îmbrăcat în cămașă și pantaloni (fie ele sintetice, pentru evaporare mai rapidă), de parcă eram un naiv care urma să fie depășit de situație cu bicicleta lui improvizată. De când merg atâta singur, în special prin sate, am început să mă raportez la săteni, nu la bicicliști, ca grup cu care interacționez cel mai des. Când drumul a început să urce, însă, vântul să bată, iar colegii să cadă ca muștele, răpuși de vicisitudinile parcursului, am fost privit cu neîncredere și poate un pic de invidie. Văd că perspectiva e aceeași de partea voluntarilor.

     Știu că e de la haine și Tractor; atunci când ies cu biciclete normale sunt doar o față în mulțime, chiar dacă nu port echipament. Știam încă de la urcarea la Ostrov, după combinația de foi și pinioane folosită, după bicicletă, după poziție, după efort, cine va rezista și cine nu, cine va trece finișul plângând și cine râzând, cine va dormi epuizat în autobuz pe drumul de întoarcere și cine va sta la povești până în București. Nu prea știam, însă, cine se va uita râzând la Tractor, explicându-mi superior de ce nu fac eu bine că merg pe el, și cine va sta de vorbă tot drumul, normal, fără ifose, ieșit fiind la distracție și la mișcare, nu la educat prostimea întru știința pedalatului. După ani de mers cu Tractorul, însă, nu mai pot spune că sunt afectat. Cel mult mă doare gura de răspuns de fiecare dată la aceleași întrebări, în mare. Sunt doar ușor dezamăgit când văd lipsă de perspectivă din partea unor oameni tineri, la care nu mă așteptam să văd orizonturi înguste.

     Vama Veche are o istorie scurtă, de puțin peste două secole, satul fiind întemeiat în 1811 de găgăuzi. Aceștia, unul dintre puținele grupuri turcice creștine. Numindu-se în turcă Gök-Oğuz, Poporul albastru sau Poporul ceresc, au numit așezarea Yilanlîk, Șerpăria. Satul se găsea atunci în Imperiul Otoman, în sudul regiunii Dobrogea. Ca urmare a încheierii războiului ruso-turc din 1806-1812, prin Pacea de la București cele două imperii au convenit la un schimb de populații în momentul anexării Basarabiei de către Imperiul Țarist, iar găgăuzii, populație ortodoxă, au fost strămutați în Bugeac, în prezent Republica Moldova găzduind cei mai mulți găgăuzi. În locul lor au fost aduși tătari basarabeni musulmani, alăturându-se grupului deja divers de greci pontici, ruși scopți, români dobrogeni sau mocani și bulgari. După anexarea Dobrogei în urma Războiului de Independență, granița trasată între Regatul Român și cel Bulgar trecea imediat la sud de sat, care și-a păstrat numele turcic, românizat în Ilanlâc. După anexarea Cadrilaterului în urma celui de-al doilea război balcanic, granița s-a mutat la sud, la actualul Kranevo (Ekrene, devenit Ecrina după anexare), iar satul a căpătat actualul nume, Vama Veche. După cedarea Cadrilaterului Bulgariei, numele a rămas ca un soi de anacronism, granița nouă fiind tot cea inițială, din 1878, iar satul servind drept vamă între nou-apărutele state pentru doar câteva decenii, după secole în care a făcut parte din Imperiul Otoman, departe de granița Dunării.

     După un drum imposibil de evaluat ca distanță, în starea de agitație în care ne găseam, luptându-ne discret între noi, dar și cu vântul, cu soarele care coboară și cu frigul care începe să se lase, intrăm în Vama Veche. Odată ce zărim finișul, după puțin timp, se declanșează lupta finală. Un coleg a capitulat repede, fiind la limită deja. Picioarele nu-l mai ascultă. Reușesc să-l înfrâng pe ultimul rămas, folosindu-mă de rezervele rămase pentru o explozie de energie, o plecare din plasa lui și depășire în forță, luându-i distanță bună deja când trec pe poarta de încheiere a turei. Mi se anunță numărul când trec și sunt felicitat, dar eu nu mă gândesc decât la victoria mea, o mică bătălie câștigată în războiul purtat toată ziua cu dealurile, cu vremea, cu propriul trup, propria minte.

     Sunt încă încălzit bine de la ultimii kilometri făcuți în încordarea luptei, așa că îmi las repede Tractorul la autocar și mă duc să fac o baie scurtă în mare. Intru în fugă, nici nu simt apa rece, și las valurile domoale să mă frământe, să-mi deznoade tendoanele, să-mi descolăcească mușchii după poate cea mai dificilă zi de pedalat de până acum. Excluzând o tură din vara 2010, când eram complet nepregătit, doar în 2011 am mai avut o zi similară, plecând din Râmnicu-Vâlcea, ajungând în București pe seară, în uralele a sute de oameni ieșiți, pentru mine parcă, la Via Sport pe Kiseleff-ul închis circulației auto. Las apa să-mi spele expresia crispată, chinuită, de pe față, care mai c-a sufocat rânjetul victoriei, să-mi spele nisipul din încheieturile pe care le simțeam parcă râșnind în ultimii kilometri, să-mi ungă genunchii cu apa sărată, rece, uleioasă aproape, a mării, să-mi încetinească ritmul galopant de consum al energiei, de mișcare, de ardere. Inima, însă, nu dă semn de încetinire, apa rece pe față, pe piele, stârnind o furtună de reacții în întreg corpul. Mă las în voia valurilor o vreme, plutind ca un sloi de gheață desprins de la mal. Când încep să nu mai simt degetele de la mâini și labele picioarelor, sacrificate de trup pentru a menține creierul și inima la temperatura de funcționare, și-mi văd pielea roșie strigând disperată, cu durere, prin terminațiile nervoase, încep să înot spre mal în cerneala limpede a vechiului lac endorheic, atacat de oceanul planetar în vremuri imemoriale atât de vijelios încât și-acum, dacă aș înota în adâncurile-i, nu mi-ar lua mult să găsesc bărcuțe pontoane ori case păstrate perfect, poate ușor prăfuite, stratul anoxic, neperturbat, de apă de la fund.

     Mă șterg de apă și mă îmbrac. Sunt atât de plin de glucide, adrenalină și endorfine că nici nu tremur când ies din apă, în briza de seară. Mă duc la restaurant unde mănânc o pizza rece, dar bună, mulțumită unor amici cu care m-am întovărășit pe drum. Ajungând târziu față de primii și aflând cât e timpul de așteptare ca să-mi gătească porția de mâncare la restaurant, mă bucur de cadoul făcut de colegul de tură, care e din Mangalia și acum se duce spre casă. Mă duc cu mâncarea la masă și-o împart cu alți colegi de aventură, câțiva veniți tot târziu, în timp ce stăm la poveste până vin și ultimii rămași pe traseu. După o zi de concentrare și efort, stropim din plin pizza cu câteva beri, unii chiar cu ceva mai tare, până ce se lasă noaptea. După ce a venit toată lumea, ne-am urcat bicicletele în camion, una câte una, și ne-am suit în autocar, plecând în infinit mai anostul drum înapoi spre București, pe autostradă.

     Ziua se încheie câteva ore mai târziu, când grupul mare se sparge o ultimă oară într-o parcare întinsă, de beton, difuzându-se în marele oraș ca un pulover destrămat din toate firele, fiecare parcurgând, așa cum șade cel mai bine călătorului, ultimii kilometri spre casă cu forțele proprii. Care mai obosit, care mai în putere, ne mai intersectăm în treacăt prin oraș, după ruta luată de fiecare. Pe mulți va fi ultima oară când îi recunosc. Timpul și orașul ne anonimizează și ne vor depărta, după ce două zile am trăit și am trudit împreună în călătoria noastră către mare, ajutându-ne sau războindu-ne unii cu alții, după context sau dispoziție. Pe alții, însă, am să-i recunosc, să-i întâlnesc la alte ture. Niciuna, însă, nu va fi ca acest moment, lung cât un weekend, de camaraderie, de confruntare, de călătorie, de singurătate, de vânătoare. Mulți am început drumul, dar mai puțini l-am terminat.

     Cu siguranță voi mai găsi timp, pe viitor, să pornesc la drum împreună cu alții. 

Numerele zilei: