Hai cu bicicleta la mare - Ziua 1

     Primăvara 2015. După înscrierea impulsivă în tura organizată Marea Pedalare, am prins gustul turelor care sunt mai mult sau mai puțin pensiune completă, unde totul e rezolvat și eu nu trebuie decăt să pedalez. Mi-a depășit așteptările: m-am distrat teribil de mult; am avut parte de competiție, de un drum interesant, de vreme interesantă, de peisaje frumoase, de o provocare sportivă, și totul fără să îmi bat capul cu organizarea. Desigur că, în avans, pentru a nu pierde ocazia, m-am înscris și în tura organizată originală, care de multă vreme apare anual la știri, fiind probabil evenimentul de ciclism autohton cel mai cunoscut publicului larg românesc: Hai cu bicicleta la mare.

Plecarea

     25 Aprilie. A trecut mai puțin de o săptămână de la tura precedentă, Marea Pedalare. Vremea ne este însă mult mai favorabilă și soarele ne încălzește de parcă a trecut o lună de la ultima tură. Îmi amintesc scurt răcoarea din ziua plecării, dar mai ales frigul din ziua următoare, când coboram deja plouați din bac pe malul drept al Dunării. Acum nu mai e cazul: cerul e albastru, norii sunt rari. După un pic de forfotă organizatorică, se discută regulile, se lasă bagajele la autocare, se trec în revistă colegii de tură și se pleacă la ora 9 pe traseul binecunoscut multora: spre est prin Pantelimon, pe drumul vechi către mare. Prima oprire, pentru regrupare, are loc într-o parcare de tiruri după Brănești.

     Trecând prin Pantelimon trezește aceleași sentimente pe care le trezește de fiecare dată. Nu mi-a plăcut niciodată bucata asta de drum, nici cu bicicleta, nici cu mașina, nici cu autocarul, cu nimic. Drumul e cam îngust, se merge repede, e praf și plutesc tot felul de mirosuri prin zonă. Clădiri neterminate din loc în loc și un aspect general dezorganizat dau o culoare aparte locului, însă din păcate nu una plăcută. Podul peste Centură îți dă puțin avânt, dar numai într-atât încât să te arunce în zona industrială de până în Pădurea Cernica.

Puțin înainte de plecare. La locul de întâlnire, parcarea e plină. Sunt peste 500 de bicicliști, așadar mult mai mulți participanți decât în în tura din săptămâna precedentă, plus autocare, camioane, mașini, membri de familie, personal auxiliar.

Fiind un traseu mai accesibil decât cel prin sudul Dobrogei, mă așteptam să văd mai mulți oameni. Am fost foarte plăcut surprins să văd și copii, și toți au făcut cu brio față provocărilor, cu sau fără ajutor.

Prima oprire, după o oră, cu 18 km parcurși, puțin după Brănești. Acum puțin peste o sută de ani, satul era locuit majoritar de bulgari. Mișcările de populație din zonă inclusiv în timpurile recente rămân multora încă necunoscute, și pe bună dreptate, fiindcă e greu să deosebești Brăneștiul de alte sate din zonă, în special în zona asta organizată în jurul DN3. Se deosebește lesne ca sat mai nou prin comparație cu Piteasca sau Pasărea, a căror rețea de ulițe trădează deceniile bune care le separă înființarea, deși toate au luat formă cândva în sec. XIX.

Lungul drum de câmpie

     Opririle sunt relativ dese, în special pentru cine a mai mers distanțe mari pe zi. Nu că am pierde timp însă; drumul merge ușor, am plecat devreme, ziua se tot lungește. Grupul e însă mare și e complicat să îi menții integritatea. Unii vor să alerge, alții nu, alții nu pot prea repede ori au probleme tehnice. Mersul în grup sau grup compact e o experiență nouă pentru unii, și, ținând distanța pe care obișnuiesc s-o țină pe stradă, ajung să întindă întreg grupul. Nu că m-ar deranja. După alergarea din săptămâna precedentă, sunt bucuros să mă relaxez și să mă las purtat de valul de biciclete.

     O primă dezamăgire sunt opririle de aprovizionare. Cumva astea par să fie rare și cam slab dotate, ori m-am învățat eu prost. Încep să regret faptul că m-am bazat exclusiv pe organizare și că nu mi-am luat la mine ceva de rezervă de mâncat.

     Locurile de parcare sunt în mod clar alese de organizatori pe criterii de dimensiuni și disponibilitate. Felul în care arată spune mai puține despre organizare decât despre autoritățile locale, localnici și cei care tranzitează zonele astea. O paradă constantă de benzinării, clădiri și parcări de tiruri abandonate, dezolante, motivând la acțiune prin contrastul lor evident cu ceata asta pestriță, ultra-colorată de bicicliști care se lasă însoțiți contra cost de un alai de mașini pe drumul vechi către mare.

3 ore de la plecare și 41 km parcurși. Nu toate punctele de oprire arată rău. Vechea benzinărie de lângă Florica, după Călăreți, are un farmec aparte, care te duce imediat cu gândul la hotelurile din Epoca de Aur de pe litoral, așa cum arătau pe la sfârșitul anilor '90, înainte să înceapă investițiile. Plăcile de beton înierbate, bordurile groase, pe alocuri sărite, panourile ruginite și mișcate, vegetația gândită, acum scăpată de sub control, toate au o armonie împreună pe care nu o vezi la ruinele construcțiilor noi.

     Drumul continuă. Își face bucla către nord înainte de Lehliu Gară, și, cum se întâmplă de regulă în zona asta, vântul începe să se schimbe. Am ajuns în Fundulea repede pentru dimensiunea grupului, dar după Călăreți incepem să încetinim. Am părăsit salba de bălți și râuri din estul Capitalei; acum s-a aplatizat orizontul aproape complet. În Lehliu Gară părăsim parcursul principal al drumului și intrăm pe ramura DN3A, continuându-ne drumul către est. Pe măsură ce viteza scade, orele par că se lungesc și ele. Mersul încet începe să ne afecteze. Alimentarea insuficientă disponibilă la punctele de oprire face până la urmă unii din noi să căutăm magazine prin apropiere. 

După Dragoș Vodă DN3A traversează calea ferată și o însoțește de pe partea de sud până la Fetești. de aici e cea mai anostă parte a drumului. Punctele de oprire, goale, vandalizate și pârjolite de soare, sunt din ce în ce mai triste.

După aproape 7 ore de mers și undeva pe la 100 km parcurși, efectul perceput e că ne depărtăm din ce în ce mai mult de civilizație. Deși mai avem încă destule ore de lumină, ritmul lent din ultimele ore și peisajul uscat, gol și părăsit nu ajută la moral. Unii își pierd motivația, alții se urcă în autocar.

Pe malul stâng al Ialomiței

     Prinși într-o fâșie îngustă între calea ferată și autostradă, mergem până după Ciulnița, gara comunei Dragalina, după care drumul nostru cotește către nord, pe DN21. Vântul ne devine cumva din nou prielnic; la o oră după ultima oprire am traversat Ialomița, am ajuns în Slobozia și oprim pentru o reaprovizionare mai serioasă la un Lidl, unul din sponsorii turei. De-aici mai avem doar un sprint scurt până la Amara, unde vom petrece noaptea.

     Sprintul devine mai degrabă contratimp. Amara fiind aproape, și aprovizionarea lungindu-se inutil, oamenii ducându-se mai mult pe rând și fără grabă la magazin, până la urmă organizarea s-a relaxat și grupuri de bicicliști mai pregătiți sau mai la capătul răbdării au pornit în ritmul propriu către Amara. Pentru cei care s-au simțit încorsetați de ritmul tot mai lent al grupului, în special în ultimele 30 de kilometri, libertatea căpătată însemnă alergare. Cu coada ochiului am zărit un grupuleț pe punct de plecare, și știindu-le abilitățile, am pornit în urmărire. Recunosc că după 8 ore începusem să mă plictisesc, și n-am putut rezista tentației de a transpira bine înainte de finalul zilei. 

     Fiind o alergare neînsoțită, ad-hoc, competiția s-a strecurat între noi și ne-a distanțat tot mai mult. Unul câte unul, au început să rămână toți fără benzină și să se piardă în urmă. Viteza medie a rămas tot timpul bine peste 30 km/h. În final am rămas singurul urmăritor în urma unei fete cu cursieră, care din cauza poziției și bicicletei aerodinamice a fost greu de depășit fără să risc să-mi pierd energia și să rămân și mai în urmă. Împreună, într-un echilibru de forțe, ajungem la ora 18 în Amara, într-un soi de sprint victorios pe un bulevard Champs Elysees local, strada Ana Ipătescu, mărginită de copaci, până la hotel. Îmi aduc aminte foarte clar și acum ultima bucată de drum, drept, la umbra copacilor, cu obiectivul vizibil în capăt. Ajungem la hotel la 9 ore de la plecare, cu tâmplele pulsând, cu picioarele tensionate, cu fețele pline de praf, dar fericiți să încheiem ziua într-un ritm mai adecvat nouă. E o liniște anticlimactică la finiș; organizatorii nu au ajuns încă, ci doar câțiva bicicliști grăbiți. Mai avem ceva vreme până începe sezonul, nu e incă mai nimeni pe aici.

Tractorul întoarce ca de obicei capete. Și în tura asta, la fel ca în toate, mi-au fost puse clasicele întrebări: Are motor? Cum merge? Nu e înceată? Cât costă? Cum ai făcut-o?

Unul câte unul vin și ceilalți colegi de tură, până când în sfârșit sosește și grupul mare cu însoțitorii în Amara, și locul se animă subit.

140 de kilometri. Împreună

     După sosirea întregului alai încep din nou să se miște lucrurile. Din cauza numărului mare de oameni, nu încăpem toți într-un hotel. Suntem alocați în camere. Am în cameră, pe lângă un coleg de tură, și un pasager clandestin, care s-a alăturat turei fără să plătească. Amândoi sunt din garda veche, cicliști de decenii. Au văzut țara de la ghidon cu alți ochi, în altă perioadă decât mine. Facem schimb de povești de drum.

     Nu durează mult și foamea de ajunge din urmă. Coborâm în restaurant la masă. Fiind un eveniment organizat cu sponsori, cu multe persoane implicate, e necesar un pic de spectacol la început, cu povestioare, glume, recunoștință participanților și organizatorilor. Departe de a fi dor autopromovare sau promovarea sponsorilor, astea câteva momente de discuție cu întreg grupul au darul de a uni 500 de oameni într-un singur gând: plăcerea de a pedala și de a depăși dificultățile împreună. Deși a fost un traseu relativ ușor, în ciuda celor 140 de kilometri, ritmul lent și întrerupt constant, precum și numărul efectiv de ore parcurs în șa, ne-au obosit pe toți și mulți tind deja să se retragă ușor în spațiul personal pentru a se recupera. Câteva vorbe bine plasate ne deschid ochii la faptul că am trecut cu toții prin același lucru împreună, uniți de aceeași pasiune. Dincolo de participanții pe biciclete, toți cei care au luat parte la eveniment au fost aduși împreună în fapt nu de bani, nu de cine știe ce promisiuni, ci de pasiunea câtorva oameni și de dorința lor de a face posibil pentru cât mai mulți să se bucure de același lucru. 

     Uitându-ne în jur și amintindu-ne de ce am văzut pe lungul drum până aici, e greu să nu faci paralele între ce a realizat aici un grup de persoane și ce s-ar fi putut realiza în oricare din sutele de locuri cu probleme văzute pe parcurs. Cum or fi arătat satele, și cum s-or fi simțit localnicii, să aibă toți zone pietonale? Să nu mai fie nevoiți să meargă pe drum, să alunece în șanț sau să meargă pe lângă gardurile și porțile oamenilor? Să nu le mai înghețe sângele în vine de fiecare dată când trece un camion milimetric pe lângă ei pe șosea? Să aibă perdele de copaci și pădurici care să îi protejeze iarna de viscole și vara de arșiță? Să aibă școli și profesori în număr suficient? Să aibă transport facil către orașele mari? Să aibă locuri de muncă, terenuri agricole îngrijite, infrastructură în stare bună, irigații eficiente? Ce stă între oamenii satelor din zonă și aceste deziderate ale lor, dacă nu doar (lipsă de) voință și viziune între cei care au puterea de a face ceva? 

     După o masă ușor neîndestulătoare, ne retragem cu toții încet în camere. Oboseala începe să ne prindă din urmă, albastrul cerului lasă loc roșului, violetului iar în final întunericului. În ciuda oboselii, poveștile curg încă în cameră, fiindcă mintea n-are astâmpăr. Vreau să mă duc să văd lacul, fiindcă e prima oară când sunt la Amara și balta n-am văzut-o niciodată, dar curând se întunecă de tot, se face răcoare și să mă duc să umblu singur pare din ce în ce mai tentant. Pun capăt zilei după ce văd ultimele raze ale soarelui dispărând după copaci, cufundând Amara în adâncul orei albastre.

Problema depozitării a 500 de biciclete devine evidentă după ce se rezolvă cazarea și distribuția în camere. Înghesuiala bicicliștilor în baza de tratament a stârnit multe râsete.

Logistica hrănirii tuturor proprietarilor de biciclete e și ea o problemă, dar organizatorii au rezolvat-o în ciuda personalului redus al hotelului și restaurantului. Cât așteptăm mâncarea, ceea de, de înțeles, a durat un pic, atmosfera a fost relaxată, toată lumea fericită și zâmbitoare, iar cheful s-a arătat ridicat pentru următoarea zi de mers.

Hotelul are aceeași estetică de construcție șaizecistă românească, vopsită apoi în culori stridente cândva în ultimii ani. Totuși, mă leagă de el ceva anume, trăit în fiecare tură, indiferent unde am petrecut noaptea: e adăpostul meu, e castelul meu, cel puțin pentru o noapte, și mi-e cu totul nou, iar acum am ocazia să-l explorez, să-i dibuiesc pe cât posibil istoria, să văd urmele celor care au trecut pe aici înaintea mea, să îmi închipui tot locul ăsta cum ar fi fost cu ani în urmă.