Duminică, 14 septembrie 2014. Luni de zile de pregătire și tot am incertitudini. Un fiasco la fel ca în 2013 îți distruge încrederea în sine și te face să te îndoiești serios de ce poți face. Cu toate astea, ziua plecării a sosit. Mi-am luat concediu din timp. Am spus oamenilor unde merg. Am făcut rezervarea pentru seara asta. Mi-am făcut toate condițiile ca să-mi fie greu să mă întorc fără rezultate. În seara precedentă am împachetat totul și am desfăcut Tractorul ca să incapa in portbagaj. Am pus toate piesele și suruburile frumos, în pungi, plus o geantă de scule separat, pentru asamblat, ca să nu mai scot trusa din bagaje când ajung la punctul de plecare și ca să asamblez totul mai repede.

     E dimineață. Mă trezesc, ca în fiecare zi a plecării, după o noapte mai mult nedormită. Recuperez pe drum, îmi zic eu. Am de mers până la Vama Buzăului, cu parcurgerea nord-sud a crestei munților Tătaru. Obosesc și-o să dorm neîntors diseară. Iau mâncarea, iau apa, cobor cu toate și încep să încarc în mașină totul. Parcurg în cap lista. N-am uitat nimic. Pornesc la drum.

     Două ore mai târziu, sunt la punctul de plecare, o răscruce mai sus de Lipănești, un loc cu amintiri nu prea plăcute, prin care voi trece la povestea turului din 2013. Acum, cu un nou început, am de gând să refac amintirea asociată locului ăstuia. Scot toate piesele din mașină, odată ajuns, și încep să asamblez. Ca la răscrucile de la margine de sat, acolo se întâmpla să fie și un mic târg, așa că mult n-a durat ca să se strângă ceva oameni curioși în juru-mi.

     Curând se prinde toată lumea că e plictiseală, doar meșterește unul la o fierătanie cu roți. Unul câte unul încep să plece toți până mai rămâne unul. Omul e de-a dreptul un stereotip viu pentru asemenea zone: transpirat, corpolent, cu o șapcă albastră, murdară, pe cap, și cu maieul rulat în sus, cât să lase pântecul să respire. Vesel, pasionat de biciclete, își dă seama că asamblez o bicicletă mai ciudată. Începe imediat să-mi povestească aventurile lui, drumurile cu o bicicletă proastă, care se desfăcea, până la Slănic. Dacă la-nceput mă îngrijora puțin atenția celorlalți, acum deja mă mai relaxasem.

     Ajung la fazele finale de asamblare și îmi dau seama că-mi lipsește un șurub crucial, care ține tija de șa. Fără el, stau cu șaua pe roată. Parcurg panicat în cap toată procedura și mi-aduc aminte: aseară, când am desfăcut Tractorul, am pus șurubul pe-un raft. Acolo e. Mă gândesc la restul Tractorului. N-am niciun șurub de cruțat de niciunde. În mașină nu e. Mă întorc spre noul meu prieten, care-mi zâmbește în continuare sincer și simplu, aparent neînțelegând ce anume mă frământă pe mine de-s posomorât dintr-o dată. Îi spun că am făcut o tâmpenie, am uitat un șurub acasă, nu pot pleca. Am nevoie de-un șurub de 6, de vreo 3cm, niște șaibe și-o piuliță. Sigur că da, imediat, și se duse imediat, întrorcându-se în câteva minute cu două șuruburi ruginite, niște piulițe vechi și niște șaibe desperecheate. Îi mulțumesc și mă uit din nou la el. E tot un zâmbet, încă, apele curgându-i pe față, udându-i maieul. Puțini oameni ca el am văzut pe lume. Aș vrea să zâmbesc măcar o zi la fel de mult.

     Prind șaua, pun bagajele, îi mulțumesc insistent pentru ajutor voiosului providențial și pornesc la drum. E un sentiment nemaipomenit. Mi-a luat un an să înfrâng teama, căldura, foamea, oboseala, tot ce m-a împiedicat să continui dincolo de punctul ăsta acum un an.

   

     Imediat ajung la Vălenii de Munte. Trec pe lângă casa memorială Nicolae Iorga, monument istoric clasa A de arhitectură românească din sec. XVIII. Una din cele mai luminate minți ale poporului român, Nicolae Iorga merită singur o zi de tur, de analiză, de abordare măcar superficială a vieții și izbândelor. Neinspirat, aleg să merg mai departe fără să opresc, cu gândul să nu mă prindă noaptea în sălbăticia crestei, până în Vamă. Bate un vânt insistent din față și ora e cam târzie pentru primii kilometri din zi.

Creasta munților Tătaru domină orizontul. Par infinit de mari și de depărtați. DN1A e înșelător de calm și idilic aici. Până în Ploiești e iadul pe pâmănt, drum prost cu benzi înguste, fără bandă de urgență și plin ochi de camioane.

Din loc în loc drumul coboară în pământ, trăgându-mă după el, case, mașini, camioane și copaci cu tot. De partea cealaltă iese cine poate.

Mi-au plîcut mereu casele și anexele gospodărești in Prahova și Argeș, acolo unde s-a mai pîstrat ceva cultură și tradiție. Azi am noroc să umblu prin zone care mai păstrează crâmpeie de identitate locală.

Bucuria coborârii pe-un drum abrupt și prăfuit...

...pentru a te opri într-o poartă-nchisă...

     Ajung din nou undeva sus, cât să văd în jur, și găsesc o femeie să-mi spună cum să ajung la baraj. Tot timpul e cu zâmbet abia stăpânit, parcă o umflă râsul când mă vede, un caraghios pe bicicletă. După mai mult sus-jos pe ulițe prăfuite ajung în sfârșit la barajul și lacul Măneciu.

    De partea cealaltă a barajului mă opresc să mănânc ceva, împărțind puțina mâncare cu o cățelușă care arăta mai mult a vulpe, sprintenă și agitată, că nici n-am prins-o în poză. Găsesc un izvor captat. Curge imposibil de încet, practic picură, printr-o țeavă, și cam jumate se prelinge oricum pe perete. Îmi umplu sticlele la picurător și încep lunga urcare către Tabla Buții.

     Imediat după baraj, rampa nu-mi dă niciun moment de ajustare, ci începe în forță, cu piatră alunecoasă, praf, șleauri. E o urcare îngrozitoare, complet expusă pe versantul sud-vestic, direct în bătaia soarelui. Curg apele de pe mine. Mai reușesc pe câteva praguri, în capetele serpentinelor, să îmi mai trag sufletul